Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Democraţia la răscruce

Carlos Ghons, patronul de la Renault, spunea, în urmă cu ceva vreme: "Criza financiară se va transforma în criză economică, apoi în criză socială şi, în fine, în criză politică." Deja criza politică a luat-o înaintea celorlalte crize, în Grecia, în Islanda, în Coreea de Sud. Întrebarea mea este, în cazul crizei politice, legată de natura ei. Va fi o criză ordinară, în sensul în care se cere o schimbare a guvernelor, fie prin alegeri anticipate, fie prin schimbarea majorităţilor guvernamentale, fie prin formarea de mari coaliţii? Cu alte cuvinte va fi o criză ce se va desfăşura în limitele democraţiei şi statului de drept, sau va fi una care va pune în discuţie democraţia şi statul de drept?

Deşi nu-mi doresc, am sentimentul că această criză politică va fi una care va pune în discuţie sistemul democraţiei reprezentative. Oricum democraţia reprezentativă este în criză din anii 70-80 ai secolului trecut, iar, paradoxal, prăbuşirea comunismului nu a fost o oportunitate pentru rezolvarea crizei, ci un factor agravant al crizei democraţiei reprezentative.

Exportul de "democraţie" a fost cea mai mare eroare a Occidentului, pentru că ţărilor din Est li s-a impus un model democratic nu doar inadecvat condiţiilor lor şi stării de extremă slăbiciune a societăţilor civile din zonă, ci şi aflat în pierdere de viteză, pus la îndoială, pe motiv de lipsă de performanţă, în chiar ţările exportatoare.

Cel mai mare rău în acest caz l-a făcut viziunea de tip "sfârşitul istoriei", care a împiedicat orice efort de a construi alternative, de a schimba sistemul, de a-l face mai robust la crize şi şocuri externe.

În ultimii 20 de ani am asistat la o retragere accelerată a cetăţenilor din spaţiul public, la diminuarea dramatică a sprijinului popular pentru partide şi politicieni, de transformare a politicienilor în cârpe de şters pe jos pentru jurnalişti, pentru "societatea civilă", la fragmentarea accelerată a puterii politice, la dezarmarea statului şi la transformarea lui din organizator al coeziunii sociale la un contemplator al destructurării sociale.

Democraţia are acum atractivitatea unui cadavru în descompunere. Mai vorbeşte cineva de ea, mai interesează pe cineva erodarea zilnică a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti? Toate aşa-zisele democraţii sunt, de fapt, forme fără fond, amintiri ale unor vremuri în care se lupta şi chiar se murea pentru democraţie, pentru valorile ei, pentru drepturi şi libertăţi civice.

Mulţi cred că ceea ce s-a întâmplat în SUA este un semn că democraţia este încă vie şi se poate regenera. Mă îndoiesc profund! A fost doar furia unora de a-l sancţiona pe Bush pentru cei opt ani de capitalism de cumetrie, războaie tembele, dispreţ faţă de agenda publică şi aservire a statului intereselor private. Dar nu am nici cel mai mic motiv să cred că Obama reprezintă "schimbarea".

Aşa că vom avea mare noroc dacă această criză generalizată a capitalismului, care nu mai poate fi gestionată, va mai lăsa măcar un simulacru de democraţie în urma ei. Pentru că democraţia va fi prezentată drept vinovată de ceea ce s-a întâmplat, şi terenul pentru acceptarea unor regimuri politice autoritare este deja pregătit: partidele sunt compromise, statul de drept este şi el compromis şi adus la neputinţă, cetăţenii s-au transformat în indivizi şi societatea în gloată, nu mai există lideri, dar mai ales nu mai există alternative. Pentru că, sfârşindu-se istoria, nimeni nu şi-a mai bătut capul să le formuleze şi să le prezinte oamenilor.

În fond, era logic să se întâmple aşa. Lumea a fost doar aparent scindată în timpul Războiului Rece. Totalitarismul şi democraţia au fost doar formele unuia şi aceluiaşi sistem politic, născut şi dezvoltat odată cu revoluţia Industrială şi cu generalizarea economiei de piaţă şi a capitalismului. În timp, ele s-au dovedit interschimbabile, s-a trecut rapid de la democraţie la totalitarism şi invers, matricea fiind cam aceeaşi: partid, partide, alegeri, Parlament, cetăţeni, cu drepturi şi libertăţi, mai mult sau mai puţin respectate, etc. Prăbuşirea comunismului era doar începutul descompunerii sistemului, urma, logic, şi capitalismul, ambele cu ghilimelele de rigoare.

Democraţia nu este starea naturală a sistemului, din păcate. E o construcţie ideologică, şi îşi are şi ea un timp de viaţă. Câtă vreme oamenii cred în ea, trăieşte şi funcţionează. Când nu mai cred, moare. Noi mai credem în democraţie? Judecând după profunda durere în cot, pe care o resimţim văzând cum şuntează, de mai bine de patru ani, funcţionarea democratică a statului român Traian Băsescu, cum s-a transformat mai nou din preşedinte-jucător în premier atoate ştiutor, cum a devenit purtătorul de cuvânt al lui Boc, s-ar zice că nu. Şi atunci, de ce ne-am mira că 73% dintre români ar aproba un regim dictatorial, fără alegeri, fără Parlament, partide şi alte moftiri democratice?

Şi încă ceva: lumea a avut noroc, în anii care au urmat marii crize din 1929-1933, că în SUA a fost la putere Roosevelt, care a salvat democraţia, prin implicarea statului în gestionarea economiei şi societăţii. Va fi Obama noul Roosevelt? Şi mai ales, chiar şi prin implicarea statului(presupunând că ar mai şti şi ar mai avea cu ce instrumente să intervină) mai poate fi salvat sistemul, implicit şi democraţia?