joi, 25 decembrie 2008

Un porc bine crescut

Biserica Sfântul Nicolae din Piteşti, cu părculeţul din faţă. Casa din dreapta, cu balcon, este cea în care am locuit, şi în curtea din spate a trăit odată un porc bine crescut.

M-am născut şi am crescut în Piteşti, un oraş pe care l-am iubit şi unde poate m-aş întoarce, dacă lucrurile ar fi aşa de simple pe cât ar trebui să fie. Nu sunt, aşa că rămân cu nostalgia unei copilării cu adevărat fabuloase, în care nu am avut prea multe griji, nici prea multe bucurii, dar în care eram liberi şi făceam cam tot ce ne trecea prin cap.
Cum spuneam, erau vremuri grele, unele alimente, dar probabil şi alte produse, erau încă pe cartelă. De pâine ştiu sigur: ne trimetea maică-mea cu hârtia plină de bonuleţe, cât un timbru, la chioşcul de pâine, o alcătuire din placaj, aflată la intersecţuia a două străzi, dintre care una cobora spre Ceair, un cartier de la ieşirea din Piteşti spre Câmpulung şi Ştefăneşti, pe drumul vechi al Bucureştilor. Şi, după ce vânzătoarea decupa cu o foarfecă cuponul, primeam o pâine mare, grea, rotundă, maronie, care era bună caldă, şi care mergea de minune, la gust, cu untul de putinei al bunicilor şi cu marmelada din cutiile alea mari din lemn de la băcănie. O paranteză. Erau nişte ani ciudaţi: cartele la multe alimente de bază, la stofe, la haine, dar mormane de icre roşii în galantare, calupuri mari de unt(se cumpăra la kilogram!) şi alte delicatese, la liber, şi la preţuri deloc descurajante.
Strada din spatele chioşcului se transforma iarna în derdeluş, unde s-au rupt atâtea perechi de tălpi de încălţări(patinele, o, dulce minune, erau norvegiene, şi se prindeau cu un soi de gheare de bocanci, aveau un mecanism cu cheie. Dar talpa trebuia să fie din piele groasă, că dacă era făcută din polimerii din ziua de azi, bucuriile iernii ar fi fost sigur mai puţine!), s-au făcut atâtea cucuie şi s-au rupt sau luxat ceva mâini şi picioare.
Aveam o sanie grea, din fier, un soi de bob, pe care încăpeam cel puţin patru nebuni, şi care era condusă de cel care avea patine. Şi care nu era obligatoriu şi cel mai priceput! Oricum, cizmarul, care avea în fundul curţii noastre o cămăruţă înghesuită, plină de ciubote în diverse stadii de dezintegrare, de calapoade, ciocănele, cutii cu ţinte, placheuri, cuie din lemn, şi unde mirosea a clei, ceară şi alte miasme greu de identificat, dar şi mai greu de suportat, era cel mai câştigat de pe urma inventatorului suspomenitelor patine şi a mecanismului de prindere. Când a apărut concurenţa, patinele prinse cu nituri de talpa încălţărilor, fericirea lui s-a evaporat brusc! Progresul nu este neapărat o binefacere pentru toţi.
Porcul despre care vreau să vă povestesc a intrat în viaţa noastră pe vremea când locuiam pe Strada Mare. Celor care cunosc oraşul, sau au zăbovit ceva mai mult prin centrul Piteştilor, şi ştiu Hotelul Muntenia, o construcţie rotundă, cu o grădină de vară în faţa lui, le spun că a fost construit pe locul unde se afla şi casa unde am locuit până pe la şapte-opt ani. Cum spuneam, era o casă naţionalizată. Avea forma unui U, cu deschiderea în partea opusă Străzii Mari. La stradă avea o frizerie, iar camerele noastre se aflau deasupra frizeriei. Casa avea o curte interioară, şi un soi de galerie de-a lungul întregului U, la etaj. Erau mai multe familii acolo, inclusiv nişte polonezi rămaşi de pe vremea refugiului, din 1939. Mâncarea se gătea pe coridor, pe Petromaxuri, aşa că nu de puţine ori gustul de bază era cel de gaz lampant, ca să nu mai vorbesc de micile incendii. Nu se inventase butelia de aragaz! Iar reşoul electric abia se strecura, timid, pe lista noastră de cumpărături! Aveam şi frigider! O cutie de lemn, cu o uşă cu mâner, în care se punea gheaţă. În fiecare dimineaţă, vara, trecea pe la noi vânzătorul de gheaţă, care o căra cu un cleşte ciudat.
Galeria asta de care vă povestesc era destul de lată să găzduiască nişte revelioane de pomină! Şi erau de pomină! Muzica venea de la un patefon cu plăci, la început, apoi de la un aparat de radio cu lămpi şi pickup, Latvija, rusesc. Avea şi ochi magic, o lampă verzuie, care te ajuta să te acordezi mai uşor pe post. Pickupul avea trei viteze:33, 45 şi 78 de turaţii. L-am folosit până acum câţiva ani, şi acum regret că l-am aruncat: era o operă de artă, în sine, din lemn masiv, furniriut, cu clape din plastic ce imitau fildeşul şi cu o calitate a redării incredibilă. Mai am şi acum discuri din epocă, erau de ebonită, nu din vinil, aveau sigla Electrecord şi o gaură mare în mijloc.
Ei bine, în fundul curţii se aflau câteva coteţe, în care vecinii noştri creşteau porci, dar şi gâşte şi alte orătănii. În centrul oraşului. Peste drum de cel mai elegant restaurant, Argeşul, şi de cinematografe. Într-unul a fost parcat un purceluş care avea să ajungă un soi de erou local. Avea mai degrabă comportamentul unui câine de companie, în sensul în care se ţinea după noi pe stradă, sau urca la etaj, unde stăteam. Ieşea din curtea casei şi începea micul tur prin dughenele care se înşirau pe Strada Mare. Preferatul lui era un Aprozar, care era şi preferatul nostru, al copiilor, din motive diferite, dar nu cu mult.
Era un loc răcoros, ciudat pentru un Aprozar: văruit în alb, cu stucaturi pe tavan şi pe marginea pereţilor, şi cu o fântână arteziană în mijloc. Dacă îmi amintesc bine, era un soi de floare, din imitaţie de marmură(sau era din marmură? Oricum, erau şi câteva familii de italieni prin zonă, pietrari, şi pe Giovanni aveam să-l cunoaştem când ne vom muta nu departe de casa asta, într-un bloc nou, pe strada 1 Mai, la numărul 40). Apa cădea în trepte, şi se străngea într-un bazin, din care porcul nostru bea cu nedisimulată poftă, după care se uita lung la vânzător, care îl regala cu diverse, după anotimp!
Noi intram după el, dar mai ales după limonada din sticle brunate, cu dopul din bilă de sticlă, ţinut de nişte sârme. Sticla semăna izbitor cu aceea de Orangiata. Nu am băut ceva mai bun niciodată! Şi mai era şi îngheţata pe băţ, care costa 50 de bani, o bunătate! Când nu aveam bani de îngheţată, săream gardul în curtea restaurantului Argeş, şi şterpeleam sticle de şampanie. Nu multe, două, trei, pentru a nu intra la bănuieli cel de la Alimentara, unde le vindeam, doi lei bucata, cu etichetele rase, evident! O fi fost ea, şampania, băutura clasei muncitoare, dar noi sigur nu aparţineam reprezentanţilor care o beau în numele ei.
După ce termina ospăţul, porcul nostru se plimba prin parc. Nu era un parc foarte mare, avea un rond, cu o fântănă arteziană, câteva băncuţe, şi ceva copăcei. Era flancat de o parte şi de alta de două străzi, care se uneau în faţa lui, cam în dreptul cinematografului "Tineretului". Parcul şi străzile au dispărut, odată cu biserica "Sfântul Nicolae", în faţa căreia se afla, în prima încercare de sistematizare a oraşului, în 1962, când s-a renovat şi Biserica Domnească "Sfântul Gheorghe". Mi-aduc aminte doar de ceata de copii care scormonea prin dărâmături, după bile de cristal, de la candelabre.
Aşa a trecut vara şi o parte din toamnă. Porcuşorul se făcuse ditai porcul! Şi lucrurile nu mai erau aşa amuzante! Nu te puteai plimba pe Strada Mare cu huiduma după tine! Că era un porc bine dezvoltat, dolofan, şi crescut pe lungime! Aşa că evadările sale din coteţ erau mult mai rare. Şi nici prea multe bunătăţi nu se mai găseau prin Aprozar. Cartofi mânca şi acasă, pe deasupra fierţi, nu cruzi, nu avea nevoie de o plimbare până la Aprozar.
A fost o iarnă timpurie, foarte geroasă. Ai mei aveau o grijă: să nu facă porcul pneumonie, de frig! Paie mai multe, găurile din pereţi astupate cu bucăţi de placaj, mâncare caldă. Cu toate astea, problema rămânea. Şi atunci taică-meu găseşte soluţia: să-l "îmbrace" în preşuri. Mama Seana făcea nişte preşuri lungi, cu lăţimea de vreo 80 de centrimetri, din resturi textile. Zis şi făcut. Porcul a fost înfăşurat în respectivele preşuri, ca într-un bandaj, şi legat zdravăn cu sfori, ca salamul în care avea să se transforme nu peste multă vreme.
Dacă asta ar fi rămas la nivel de cocină, n-ar fi fost nimic! Numai că porcul nostru, înfofolit în "pufoaica" aia ad-hoc, îşi regăseşte tonusul şi obiceiurile din trecut, evadează şi iese la plimbare, în aerul ceţos al unei după amieze geroase de decembrie, pe Strada Mare! A fost un spectacol de care s-a râs multă vreme în oraş! Iar în familie se râde şi acum!
Din punctul de vedere al porcului, a fost felul lui de a-şi lua adio de la viaţa pământească. În semn de respect, şi de iubire, pentru că ai mei chiar l-au iubit!, l-au dat pe mâna celui mai bun măcelar din oraş, Hans, care l-a pregătit, la rândul lui, cu dragoste. Se vedea, din rozul şuncii de Praga şi din aroma cârnaţilor, că-şi iubea meseria.
A fost un porc bine crescut, care va trăi în memoria noastră, amintire dintr-o vreme când lucrurile simple erau la temelia fericirii de a trăi.

6 comentarii:

Anonim spunea...

Scrieti excelent, domnule C.G.

Textele de memorii sunt savuroase. Au aroma, relief, culoare, lumina, tot ce trebuie.
Textele despre politica sunt inteligente, informate, si convingatoare prin licarul de pasiune continut.
Dar cele de memorii sunt absolut minunate. Si necesare. Pentru echilibrarea imaginii unui timp trecut. dincolo de ororile timpurilor acelea au existat si milioanele de vieti cu bucurii omenesti luminoase. Si ele trebuie sa fie scrise de oamenii cu talent si onestitate intelectuala si apoi cunoscute de generatiile tinere. Pentru a risipi confuzia. Trebuie sa-i ferim pe tineri de judecati eronate, de incrancenari prostesti, de acte teatrale de prost gust. Caleidoscopul vietilor noastre, asa cum au fost,trebuie sa vada lumina zilei. Ar fi aproape ca un medicament pentru ura din confuzie care devoreaza si spirite tinere.

Aveti talentul necesar. Scrieti! Si publicati!


casandra

geomarz spunea...

Cartelele nu mi le amintesc.
Pana la 71/2 ani am trait la Tara mea. In Bucuresti am esuat cu nefericire. Primul an de aici, intr-un apartament nou, intr-un bloc nou, cu caloriferele supraâncalzite (in toiul iernii stateam in permanenta cu ferestre deschise, era prea cald) a fost cea mai mare tragedie din viata mea echivalată, poate, numai de moartea violentă, prematură, survenită din senin, a fratelui meu mai mic în 1992. Imi era atat de dor de satul şi casa in care am crescut (casa semana cu cea descisa de domniia ta) incat il simteam fizic. Copii erau rai si radeau de accentul meu ciudat (desi imi dadeam silinta sa pronunt cat mai domneste). Vreo doi dintre tiganusii clasei noastre ma umileau cu pronuntia lor "şiase, beăi, tovarăsia..." Habar nu aveam de ce trebuie sa fie fix şase. Şi nici de "bancuri" nu ma "prindeam".
Revenind.
Cartele de da pâine nu am prins. Mi-o amintesc pe Mama mergând la oras să cumpere îmbrăcăminte pe puncte prin anii 58, 59. În 60, cu sigurantă nu mai erau.
În dupăamiezele în care nu aveam şcolă, urcam pe teresa blocului nostru împreună cu unii dintre vecinii şi colegii de şcoală. Se vedea în zare întreaga Cale a Griviţei cu cortina ei de blocuri noi terminet şi pereţii roşii ale celor netreminate imbrăcate în schele. În rest, o mare de cocioabe. Pe Titulescu, ca la ţara, căsuţe minuscule, ascunse în fundul curţilor cu garduri de lemn derăpănate şi mahalagii. Îmi amintecu o familie care locuia în una dintre acele cocioabe. Era alcătuită din mamă şi un derbedeu de copil, multiplurepetent, scăpat total din mână de parintele lui unic. În zadar o chmea învăţătoarea pe mamaă la şcoala. Piticotul de Sandu continua să-şi facă de cap. În primul rând nu învăţata. Pe urmă se bătea cu totă lumea... Eu n-am avut conflicte cu el. În primul rând diferenţa de vârstă şi apoi ceealaltă... Îşi aveau şi derbedeii la vremea aceea codul lor de onoare.

Flavius spunea...

Avem nevoie de parfumul acelor vremuri. In aceste momente de liniste ar fi cel mai potrivit ca fiecare dintre noi sa ne intoarcem in noi inşine şi să ne regăsim propriile noastre "acele vremuri şi locuri"
Cu consideraţie
Flavius
Braşov

geomarz spunea...

Tot gandindu-ma la Sandu acela, chiar nu pot intelege de ce ajunsese derbedeul scolii. Mama lui il crestea singura. Muncea ca sa-i asigure cele necesare. Mi-o amintesc ca pe o femeie de treaba.

carp popescu spunea...

Amintirea cu porcul e savuroasa. Intamplator, mie mi-a rascolit alte amintiri. Poate cea mai veche amintire pe care o am despre Pitesti, intrucat si eu sunt nascut si crescut acolo. Ziua in care a fost daramata biserica Sf. Nicolae. E o amintire care este acolo, dar imaginea bisericii de care trageau buldozere, ziduri care se prabuseau si oameni care plangeau. Poate odata rememoram si acest lucru. In rest, mai am imagini in memorie de pe Strada Mare, magazinul general care avea un raion de jucarii langa Cateaua Lesinata unde stateam sa ma uit la jucarii, ziua cand a fost adusa o balena in Piata Mare. Din pacate, imagini cu Pitestiul de odinioara se mai gasesc cu greu.

Constantin Gheorghe spunea...

Domnule Popescu, cred că am văzut aceeaşi balenă, Goliath! Era împăiată, sau formolizată, nu mai ştiu! Dar mirosea îngrozitor!