duminică, 28 decembrie 2008

Activităţi extraşcolare
Să nu-mi spuneţi că nu aţi avut, măcar odată în viaţa de şcolar, meciuri cu părinţii, pe tema activităţilor "extraşcolare", mai precis divergenţe de opinii şi de viziuni pe tema: "lasă că ştim noi mai bine decât tine de ce ai nevoie!" Divergenţe în rezolvarea cărora nu de puţine ori s-au folosit şi argumente forte, de genul scaltoacelor peste ceafă, sau, în caz de recidivă, un masaj cu cureaua de la pantaloni!
Prieteni, cu toţii am fost victimele modelor! Pe vremea mea baletul şi cântatul la diverse instrumente erau modele care făceau ravagii printre părinţi, şi victime printre odraslele lor! Cum în ceea ce mă priveşte, fiind eu ceva mai dolofan, şi nu de ieri, de azi, baletul a ieşit din discuţie! Altminteri nu scăpam! Fratele meu n-a scăpat, doar că în loc de balet a ajuns un stâlp de bază al formaţiei de dansuri populare a Şcolii Generale 1 din Piteşti. Am dat de o fotografie a lui din epocă: un şoricel timid, cu ochelari, slab ca un ţâr, îmbrăcat într-un costum popular în care domina albul, costum care era coşmarul maică-mii, cea care trebuia să-l spele şi să-l calce!

Pe noi, cei din clasa doamnei Joiţa, ne-a ferit Cel de Sus de dansurile populare! Era foarte tânără, se îmbrăca precum adolescentele americane din "Shag" şi bănuiesc că era fană înrăită a lui Elvis. Cum locuiam strategic, la egală distanţă de cele două mari cinematografe ale oraşului, "Bucureşti" şi "Tineretului", ştiam pe de rost programul, şi nu de puţine ori am dat nas în nas cu doamna Joiţa la filmele respective, gustate şi de maică-mea. Pe mine mă interesau "frumoasele americane!", adică maşinile alea ridicol de lungi, de largi, cu formă de avion sau de rachetă, vopsite caraghios în roz. Ce vreţi, fiecare cu ce-l doare!

Mărturisesc, nu de puţine ori am văzut filmele cu Elvis din copac! Nu râdeţi! Unul din cinematografe avea grădină de vară, şi atunci cânnd nu ne puteam strecura pe lângă vigilenta doamnă care rupea biletele la intrare, ne căţăram în copacii de lângă gard, de unde se vedea la fel de bine, şi aproape la fel de comod ca de pe gradenele de lemn ale cinematografului. Ce putea fi mai frumos, într-o noapte caldă de vară, în care te ameţea mirosul de caprifoi şi de regine nopţii, greierii cântau, la unison cu junele prim de pe ecran?! Şi nici filmele cu John Wayne nu erau de lepădat! Apoi au apărut westernurile spaghetti, cu muzica lui Morricone şi farmecul lui Clint Eastwood. Care au fost mult mai gustate de puştime, având mai multă acţiune decât cele clasice!

Bun, de dans am scăpat, dar de cântatul la un instrument, nu! Beleaua mi s-a tras de la băiatul unui vecin din casa în care am locuit, la comun, în primii ani de viaţă. Pe ăla îl pusese dracu' să înveţe să cânte la acordeon, ceea ce, în epocă, era de bine! Iar taică-meu a hotărât că e cazul să mă apuc şi eu de aşa ceva! Că prea trăgeam chiulul, iar la ocaziile festive nu se putea făli cu talentele fiului lui cel mare: nu tu cântat la un instrument, nu tu recitat poezii(şi acum urăsc să învăţ ceva " pe de rost", lucru care mi-a făcut nu puţine probleme la şcoală), nu tu dansuri populare.

Şi aşa am ajuns la Biblioteca publică a oraşului, unde acum funcţionează Curtea de Apel, pe mâna unui moşulică, nu prea în firea lui, oricum cu nervii în pioneze, care ar fi trebuit să ne înveţe, pe mine şi pe frate-miu Dan, plus încă vreo două loaze, să cântăm la vioară. Instrumentele erau ale clubului, ceea ce s-a dovedit o binecuvântare pentru bugetul anemic al familiei. Pentru că totul s-a terminat practic înainte de a începe. După primele două lecţii, am fost daţi afară cu şuturi în fund! De ce? Simplu: lăsaţi singuri, să "repetăm", de fapt să frecăm arcuşul pe coarde doar pentru "ţinută", am încins un duel cu arcuşurile, cum tocmai văzusem noi în "Cei trei Muşchetari", cu Jean Marais în rolul principal. Când ne-a văzut, moşul mai că n-a făcut aplopexie! Mă gândesc ce-ar fi făcut ai mei, dacă apucau să ne cumpere viori, şi mie, şi lui Dan!

Drept pentru care taică-meu m-a luat de o aripă şi m-a dus la cercul de scrimă. Acolo am făcut ceva mai mulţi pureci. Aveam o floretă, învăţasem figurile de bază, chiar mă descurcam. Am avut şi vreo câteva meciuri, nu tocmai rele. Aveam un dezavantaj, dolofan cum eram: ofeream o suprafaţă mare de ţintă, şi din faţă, şi din profil! Dar mergea!

Cariera mea în domeniu a luat sfârşit în momentul în care ne-am mutat cu cercul de scrimă în Casa Pionierilor din Trivale. De vină a fost avionul de la intrare şi mirosul de clei Ago. Şi în loc să iau poziţia de "en garde", să fac fandări, parări şi să încrucişez arma cu cea a adversarului, în terţe, cvinte sau ce alte figuri oi mai fi învăţat, să sar de colo colo, înainte şi înapoi, m-am apucat de decupat placaj cu traforajul, de pilit, de lipit, de împânzit, de echilibrat şi de lansat aeromodele.

De data asta n-am mai dezertat! Am luat-o de la zero, cu cele mai simple operaţii şi modele. Nu era treabă uşoară. Un model, oricât de simplu, avea o mulţime de piese, care erau tăiate dintr-un placaj subţire, prinse în pachet, ca în cazul nervurilor aripilor, şlefuite după un şablon de tablă, care dădea conturul corect al profilului, după care începea chinul asamblării. Cuie, cuişoare, baghete, nervuri, pene, pentru a da unghiul diedru corect, toate puse pe bancul de lucru, aliniate, măsurate, lipite. Stăteai cu inima cât un purice, până venea vremea să scoţi aripa din gabarit, să vezi dacă nu cumva era torsionată, pentru că aveai toate şansele s-o iei de la început.

Cu fuselajul era mai uşor. Decupam botul dintr-un placaj mai gros, după şablon, tăiam în el lăcaşul pentru alicele cu care se făcea echilibrarea, ca şi locul de îmbinare a botului cu bagheta care ţinea loc de fuselaj. Când toate erau decupate şi finisate, se puneau între două foi subţiri din placaj, se puneau la încleiat, strânse în menghină şi lăsate la uscat.

Şi când, după săptămâni de lucru, aveai toate piesele: fuselaj, aripi, profundor, ampenaj vertical, urma împânzirea, de fapt acoperirea aripii, derivei şi profundorului cu o hârtie specială. Altă operaţie delicată, ca şi lăcuirea. Dacă n-o dădeai în bară nici de data asta, urmau lansările de probă, pentru echilibrare. Toate astea se terminau în jur de de 1 Mai. Nu cred să fi existat persoane mai bucuroase că urmează să defileze de Ziua Internaţională a Celor ce Muncesc! Pentru că după defilare urma, în Trivale, marele concurs anual de aeromodele!

Vedeai toate tipurile şi mărimile de aeromodele de concurs, planoare şi cu motor. Acestea din urmă se întreceau fie la viteză, fie în lupte aeriene. Aveau legate de coadă nişte panglici, se roteau în cerc, şi erau dirijate cu două fire, legate de o manşă circulară. Cei doi combatanţi se chinuiau să-şi plaseze avionul în coada celuilalt şi să-i taie panglica de hârtie. Lupta era limitată de doi factori. Cel uman: depinde cât de mult rezista fiecare să se învârtească în jurul axei proprii, şi de capacitatea rezervorului. Mai era şi vânătoarea de baloane, dar mai târziu, când au apărut primele staţii de radio-comandă.

Motoarele erau în doi timpi, făceau un zgomot infernal, şi funcţionau cu un amestec ameţitor de eter şi ulei de ricin. Pe care îl scuipau prin toţi porii! Din când în când mai pica în nas vreunul, care avea de furcă la pornirea motorului, şi inhala prea mult eter!

Lucrurile nu mai erau aşa de frumoase când aeromodelul, luat de vreo termică mai puternică, se ducea la dracu' în praznic, de alergai până cădeai lat, sau pica în vreun copac din pădurea deasă. Erau unele aeromodele extrem de performante, care făceau zboruri de durată. Pentru a le limita zborul, exista un mecanism cu fitil, care se declanşa la arderea completă a fitilului, braca profundorul şi acesta o lua la vale, aterizând. Uneori fituilul se stingea. Şi atunci fie aveam noroc şi după ceva zile câte un ţăran din vecinătatea pădurii venea cu modelul jumulit la Casa Pionierilor, fie nu aveam, şi atunci îi cântam prohodul.

Am plecat de la cercul de aeromodele la sfârşitul clasei a şaptea, când m-am mutat de la Piteşti la Slatina. Am continuat să fac modelism, de data asta din cutie. erau modelele acelea nemţeşti, bine făcute, pe care le montai în câteva ore. Nu mai aveau farmecul lucrului făcut cu mâna ta, dar tot era ceva.

4 comentarii:

madalina ionescu spunea...

Cu modelismul nu le prea aveam, în schimb ţin minte că m-au traumatizat cu pietrar şi insectar. Să adunăm pietre de toate felurile - de unde, suflete, din faţa blocului??? şi fluturi şi gândaci, în amărâtul de insectar.

Cu pietrarul ţin minte că am rezolvat-o pe linia ferată, cred că erau toate pietrele de un singur fel. Cu insectarul....nu cred ca am făcut ceva, probabil că m-am ales cu notă mică.

geomarz spunea...

In clasa a doua, dupa ce am aterizat fortat in Bucuresti, Tatal meu a hotarat ca este absolut necesar sa mergem sa invatam un instrument muzical la Palatul Pionierilor (actualul Cotroceni). Mai ales ca, unul dintre fostii lui colegi de Facultate, recte Nenea Fica, lucra acolo, pe un post necunoscut mie la varsta aceea şi nici ulterior.
Imi amintesc si acum prima intalnire cu respectivul personaj.
Era o zi minunata de vara. Impreuna cu Tata am mars la Palat sa sistam la ceva, la invitatia lui Nenea Fica. Soare, culori starlucitoare, aglomeratie moderata de copii si parinti, vegetatie luxurianta, asa cum a fost totdeauna in gradinile Palatului, urcam niste trepte spre culmea delusorului intern al parcului. Intre timp, Tata ne instruia.
- Cand o sa o vedeti pe Doamna Fiica sa-i spuneti "Saru'mana".
La noi la tara nu spune numai "zăoa bună" sau "bună zăoa" şi atît.
Drept care, la vederea omuleţului cu pricina (care era singur), fratele meu cel mare a mormait rapid în barbă "săru-mîna". Noi, ceilalţi doi, am tăcut cu laşitate.
Ca urmare am încasat cu toţii pe loc o uitătură urîtă de la părinte şi şi promisiunea unei bombăneli pe măsură cănd vom rămîne singuri.
Rezultatul acestei întîlniri a fost înscrierea cu căţel cu purcel (adică toţi trei)la cercul de vioară.
În ciuda faptului că tatăl meu era absolvent de Psihologie, avea ciudata certitidine ca nu există aptitudini. Orice poate fi depăşit prin muncă.
Aşa s-a căpătuit cu mine doamna Matilda de la cercul de vioară, cu mine care, n-am facut niciodata diferenţa dintre un ton şi un semiton. In popor se spunea ca n-am ureche muzicală, aptitudine necesară acestei activităţi. Numai tatăl meu considera ca aşa ceva nu exista, urechea muzicală, vreau sa zic.
Buna şi răbdătoarea Doamnă s-a căptuşit pentru o îndelungă perioada. Cred că am scăpat de corvoadă numai prin clasa 9-a, 10-a, cînd buna Doamnă, ne mai suportîmd scărtîielile mele, l-a chemat pe tata la o dsicuţie în care a reuşit sa-l convingă să mă ierte.
Dacă n-am reuşit să învăţ să cînt la vioară, am reuşit să învăţ nişte melodii pe care le aud in mintea mea şi acum. Una dintre cele mai iubite este o "Gavota" de Bach.
Şi am avut prilejul vizitării Palatului in toată minunaţiia lui, a Parcului cu minunatele aranjamente botanice, cu aleile lui nisipoase, şi mierea ursului, si florile de primavară din peluze şi gîndacii ieşind primăvara la soare, şi minuscului lac cu plante acvatice din spatele unui foişor cu balconaş .
Lăculeţul cu pricina era traversat de o alee de dale, un fel de podeţ discontinuu din pietre pe care ne-am aventurat şi într-o iarnă. Fratele meu cel mare, ghinionistul familiei, a reuşit să cadă în apă. În afară de groaza unui eventual înnec (nereuşit, apa nu-i ajungea decît pînă la brîu), s-a ales numai cu pantalonii uzi şi aşa am plecat către casă, cu troleul de Gara de Nord.
Mai erau reprezentaţii continue ale cercului de marionete la care rămăneam cu orele. Şi tot în sala aceea, se dădeau uneori filme. Imi amintesc un "Sindbad Marinarul" văzut acolo după ora de scîrţîit în urchile bunei Matilda.
Periodic, cercul nostru de vioara organiza excursii cu autobuzul. Aşa am ajuns pentru prima oară în viaţa mea pe Valea Prahovei tot în grija Matildei fiind.
Avînd la activ experienţa aceasta, n-am insistat ca copiii mei să facă vre-un instrument. Dar nu consider că am făcut bine. Fiul meu refuză cu obstinaţie să asculte orice se numeşte muzică cultă, iar fiica mea deşi îşi dă silinţa, nu reuşeşte sa asculte un concert pînă la capăt. Drept care, cănd ma duc la aşa ceva merg fie fără însoţitor, fie cu foste colege de liceu.

hadean spunea...

în copilărie ştiam să cânt la fligorn, ăsta e un instrument de sflat, situat între trompetă şi trombon. nu a fost dorinţa mea să învăţi, nici a părinţilor mei. m-am trezit într-o vacanţă de vară (toată vacanţa) liber, fără teme, fără griji, între verii tatălui meu, la 350 de kilometri distanţă de casă. unul dintre ei cânta într-o fanfară. eu m-am arătat interesat iar el m-a luat în serios. repetam câte un ceas în fiecare zi iar la finalul vacanţei îmi ieşeau câteva melodii.
cât despre activităţile extraşcolare de zi cu zi, tata avea o tăbăcărie. după ce am terminat clasa a doua, am avut parte de mai multă activitate extraşcolară decât oricare dintre copiii de vârsta mea :-)

geomarz spunea...

La noi, flighioarna este taragotul sau torogoata.