Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Revoluţia neterminată

Nu-mi place să scriu despre ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Nu vreau să fiu greşit înţeles: în decembrie 1989 în România a avut loc o Revoluţie. A fost o schimbare radicală de sistem politic, s-au schimbat dramatic instituţiile statului, natura lor, s-a trecut de la un regim totalitar la unul democratic. Au apărut insituţii noi, noi drepturi şi libertăţi civice, România s-a deschis spre lume.

Dar nu am cum mă adresa unor oameni care cred că Revoluţia Română a durat câteva ore, dintre fuga lui Ceauşescu de pe CC cu elicopterul şi momentul în care a început să se tragă în Piaţa Revoluţiei. După care a urmat furtul revoluţiei. Ce să le spun? Că habar nu au pe ce lume trăiesc? Că le este lene să gândeaască? Că înghit pe nemestecare clişeele unor indivizi interesaţi, care vor să impună versiunea lor despre evenimentele de atunci?

Sunt ferm convins de faptul că în acele zile în România şi-au dat mâna serviciile speciale din Est şi din Vest, fiecare cu misiunea lui, cu obiectivele lui, cu interesele sau cu metodele lui. Poate că ei au creat pretextul, dar fără ca să fi existat condiţiile unei explozii sociale, puteau să se dea şi cu curul de pământ, că nu se întâmpla nimic.

S-a tot vorbit despre caracterul anti-comunist al evenimentelor din decembrie 1989. Altă prostie. România nu a fost un stat comunist, ci a avut un regim totalitar, regimul ceauşist. A fost un capitalism de stat, care a produs un proletariat, nereprezentat politic, o tehnocraţie şi o birocraţie a partidului-stat.

Evenimentele au fost net determinate de anti-ceauşismul întregii naţiuni, inclusiv al celor din sistem. Ceauşescu îşi pierduse legitimitatea, nu mai avea nimic de oferit. Dacă renunţa la putere în noiembrie, la Congresul al XIV lea al PCR, ar fi făcut cel mai mare bine României. Din două mari motive. Primul: tranziţia ar fi fost graduală, negociată, fără vidul de putere care a urmat după 22 decembrie 1989. Doi: ar fi micşorat costurile sociale ale tranziţiei.

Mă veţi întreba: cu cine ar fi negociat fostul PCR? E o problemă, pentru că nu a existat nici în interiorul PCR, nici în societate, o opoziţie organizată faţă de Ceauşescu. Dar aşa cum au apărut "partidele istorice" ne putem imagina ruperea PCR, formarea unu partid social-democrat, etc. Nerenunţând, a făcut posiilă explozia din decembrie, care a fost suprema bătălie a clasei muncitoare împotriva regimului opresor, şi care, paradoxal, a luptat pentru dispariţia ei. Aici se află sursa celor mai multe dezamăgiri. În loc să fie beneficiara schimbării de sistem pe care a făcut-o posibilă în zilele lui decembrie 1989, clasa muncitoare a fost victima revoluţiei. Şi nu avea cum fi altfel, pentru că adevăratele forţe ale schimbărilor din Est, din 1989, au fost cele ale globalizării. Sisatemul aşa zis comunist, de fapt capitalismul de stat devenise o frână, şi trebuia să dispară.

În acest context, caracterul anticomunist al Revoluţiei este doar un argument folosit de partidele istorice în jocurile de putere din 1990 şi din anii care au urmat. Sigur că mulţi dintre liderii acelor partide, proveniţi din perioada interbelică, erau anti-comunişti. Dar cetele de foşti membri ai PCR, de activişti, utecişti, securişti, care au dat buzna în aceste partide, ce-i făcea pe ei anti-comunişti? Bileţelele alea penibile cu "şi eu sunt golan", prinse în piept cu ace de siguranţă, şi melodiile lui Paţurcă, răcnite în Piaţa Universităţii?

Schimbarea de regim politic se poate face în câteva secunde, o revoluţie se face în timp. Revoluţia franceză nu se confundă cu asaltul asupra Bastiliei. Acela a fost pretextul. Dacă vreţi, sfârşitul ei se situează în alt an revoluţionar, 1848, când schimbările induse de ea s-au dovedit ireversibile.

Putem spune că schimbările din România sunt ireversibile? O clasă politică tembelă(excepţiile întăresc regula!), o societate civilă anemică şi pusă cel mai adesea în slujba politicului, elite sinecuriste şi arogante, un stat cu instituţii anemice, de care îşi bat joc toţi, corupţie generalizată, valori şi moravuri pervertite, lipsa patriotismului, toate astea se numesc schimbări revoluţionare? Şi se vor dovedi ireversibile? Dumnezeule mare!

E uşor să faci din Ion Iliescu singurul vinovat de cele întâmplate după decembrie 1989. E şi mai uşor să arunci cu monede în el, cum au făcut azi nişte "revoluţionari". Este infinit mai greu să înţelegi sensul sacrificiilor celor care au făcut posibilă schimbarea revoluţionară din 1989. Pentru că nici atunci nu am fost, nici acum nu suntem conştienţi de ceea ce înseamnă şi cum funcţionează o democraţie. Care alături de drepturi şi libertăţi, implică şi responsabilităţi, la fel de importante ca şi ele. În totalitarism nu aveam nici drepturi şi libertăţi, dar nici responsabilităţi. Era o situaţie care măcar avea o logică. Acum avem drepturi şi libertăţi, dar refuzăm să ne asumăm resopnsabilităţile ce decurg din starea noastră de cetăţeni. Asta e ilogic şi şi aici trebuie căutate motivele stării actuale a României.

E o situaţie mai proastă decât înainte de Revoluţie, şi rezultatele se văd. Suntem în evident regres la toate capitolele care privesc performanţele unei naţiuni, de la calitatea vieţii şi a educaţiei, la starea de sănătate, până la accesul la actul de cultură. Nu vă grăbiţi să interpretaţi drept semn de progres turmele de Q 7, Merţane, BMW 3, 5, 7 şi stolurile de maşini sport drept semn de progres. Nu în aşa ceva se măsoară succesul sau eşecul schimbării din 1989.

În fond, e prea devreme să vorbim despre aşa ceva. Şi aici nu este vorba de cei 20 de ani profeţiţi de Brucan, ci de criza de identitate pe care o trăim cu toţii, ca indivizi şi naţiuni, prinşi în angranajul unui proces care ne-a scăpat de sub control: globalizarea. Noi nu am trăit niciodată cu imaginea proiectată mai departe de ziua de mâine. În asemenea condiţii e greu să vezi schimbarea şi să-i înţelegi sensul.

Aşa că, aducând omagiul meu celor morţi în zilele Revoluţiei, nu pot decât să sper că, fie şi dacă nu înţelegem sensul jertfei lor, le vom respecta memoria.

Şi poate veţi înţelege ce de nu vreau să scriu despre Revoluţie: ea nici nu a început. Cel puţin nu în mintea şi în sufletul celor mai mulţi dintre noi. E trist, e deprimant...