vineri, 19 decembrie 2008

Cum mor miturile
Mark Felt, sursa Deep Throat, în 1976
Unul dintre cele mai tembele mituri ale perioadei post-revoluţionare este cel al puterii infinite a presei independente. Mit care s-a construit în jurul "afacerii Watergate", când doi jurnalişti de la "Washington Post", Carl Berstein şi Bob Woodward, mergând pe firul afacerii spargerii sediului de campanie al Partidului Democrat de la Hotelul Watergate din Washington, determină în cele din urmă demisia preşedintelui Richard Nixon.
Problema este că lucrurile nu au fost atât de limpezi pe cât vot unii să le vadă, şi nici puterea presei atât de mare încât să-şi ofere capul unui preşedinte al SUA. Poate că cele ce le voi afirma acum ar putea fi trecute la capitolul "teoria conspiraţiei". În fond, dacă ar fi fost o simplă anchetă jurnalistică, aţi avea tot dreptul să ziceţi că-s nebun. Dar nu e o simplă anchetă, câtă vreme celebrul "Gâtlej Adânc", sursa de informaţii a celor doi, era, s-a aflat mult mai târziu, prin 2005, dintr-un articol publicat în Vanity Fair, era Mark Felt, numărul doi în ierarhia FBI.
Iată teoria mea: se căuta o modalitate de a întrerupe mandatul lui Nixon, care era paranoic, şi care, prin modul în care conducea afacerile statului american, fragiliza poziţia SUA în momentul în care trebuia să se retragă din conflictul din Vietnam. Lumea se afla la apogeul Războiului Rece, URSS era cea care câştiga de pe urma înfrângerii americanilor în Asia de Sud-Est, şi se afla în expansiune, în Africa şi în America Latină.

Nu puteai să vii în faţa comunităţii internaţionale, dar şi a cetăţenilor americani, şi să spui: lumea liberă are în fruntea ei un nebun, pe care trebuie să-l dăm jos. Ce prestigiu ar mai fi avut? Ce credibilitate?

Şi atunci s-a amplificat afacerea spargerii de la sediul Partidului Democrat, prin informaţii savant filtrate şi oferite celor doi ziarişti, pentru a se ajunge la o situaţie care să forţeze demisia lui Nixon. Sunt convins că atât Gerald Ford, vicepreşedintele SUA, cât şi Henry Kissinger, Secretarul de Stat, au fost la curent, dacă nu la originea acestui scenariu.

În acest fel SUA erau în continuare bastionul democraţiei, presa liberă câinele ei de pază, care face să cadă până şi capul statului, dacă acesta încalcă legea. Putea cineva nega superioritatea sistemului american faţă de cel sovietic?

Mark Felt, sursa de informaţii a celor doi a păstrat secretul identităţii sale atât amar de vreme. Cine ştie ce secrete mai duce cu sine în mormânt, el încetând din viaţă pe 18 decembrie a.c. Cert este că odată cu el moare mitul jurnalistului atotputernic. Dacă nu era intervenţia unui responsabil din serviciile secrete, care să le ghideze paşii celor doi, nu s-ar fi întâmplat nimic. Iar presa nu are mai multă putere decât vor cei care contează în jocurile de putere să aibă. Iar manipularea presei de către serviciile secrete, atunci când nu sunt mână în mână pe faţă, este un fapt banal.

Am postat mai jos o secvenţă din filmul "Toţi oamenii preşedintelui". Robert Redford interpretează rolul ziaristului Bob Woodward, care se întâlneşte cu informatorul său misterios.

PS: este adevărat că în octombrie 1972 Kissinger a obţinut un acord de pace, semnat în ianuarie 1973, dar retragerea completă a americanilor a avut loc în 1975, şi nu se pot uita scenele dramatice de la Ambasada Americană din Saigonul cucerit de nord-vietnamezi. Aşa că teoria mea nu este lipsită de argumente în realităţile acelor ani. Pentru mai multe informaţii, citiţi aici.

Sper să vă placă şi astea!

Aici este o scenă din "Good morning, Vietnam!", care nu poate fi văzută altfel.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Miturile mor asa cum s-au nascut!
Frumos!

Anonim spunea...

Imi plac foarte mult cele postate pe acest blog, dar teoria despre Watergate de aici e foarte improbabila si "conspirationista".
Mark Felt era nr 3 in FBI si se astepta la promovarea in functia de director. Nr 2, directorul asociat, nu putea emite pretenti la conducere.
Felt, ca director de operatiuni, stia foarte bine despre neimplicarea FBI in cercetarea Mafiei, despre asasinatele din 1963 si 1968, activitatile de politie politica, etc.
Era si a ramas un om al sistemului.
A doua componenta care nu cred ca e conforma cu realitatea e exagerearea fragilitatii pozitiei SUA ai a lui Nixon. In 1972 razboiul a luat sfarsit prin negocieri, Nixon a fost reales cu 61% din voturi (un procent urias pt alegerile prezidentiale) si in Senat era o majoritate conservatoare.
Pe langa vanitatea lui Felt, mai e un amanunt important. 61% dintre americanii prezenti la urme l-au votat pe Nixon, in timp ce peste 70% din publicatiile centrale l-au sustinut deschis (endorsement) pe concurentul sau, democratul G. McGovern. Se poate vorbi despre un curent anti-Nixon in media de la acea vreme.
Iulian

Nobama spunea...

Nixon a fost facut de ,,marele '' Kissinger si de stanga americana (razbunare pentru implicarea sa ca procuror in cazul de spionaj al sotilor Rosenberg ) . Conjunctural aparuse si o rivalitate intre China si Vietnam , pe care anumiti factori din SUA doreau sa o ajute sa se dezvolte .In filmul ,,Nixon'' personajul principal face o aluzie : ,,Acesti oameni ai caror parinti vindeau nasturi prin targurile Europei si au ajuns sa aiba functii in statul nostru''- citat aproximativ . Daca totusi la duelul televizat cu Kennedy venea si el barbierit ca lumea si odihnit castiga , fratii Kennedy nu ar fi fost asasinati , Castro nu mai era la putere si Obama nu devenea presedinte (nu primea tac'su kenian bursa USA).