Prietenul Mordechai mă invită să răspund la întrebarea "Cum aş conduce ţara". E o leapşă care a pornit de la Gramo. Răspunsul lui Mordechai este cât se poate de satisfăcător, aşa încât nu ar mai fi multe de spus. În fond, a conduce o ţară este o formulare total lipsită de sens, mai ales într-o democraţie. Putem vorbi de guvernare( deşi în franceză termenul trimite la gouvernail, care înseamnă cârmă, în toate variantele ei constructive), care este o afacere publică şi colectivă. Ca atare, putem medita, dacă avem timp şi chef, la modul în care este organizată guvernarea în România, care sunt actorii principali, care sunt regulile şi cât de bune sunt ele, cine pe cine controlează, cum sunt cheltuiţi banii publici şi de ce, care este sursa de legitimare a celor care exercită puterea, care sunt obiectivele şi limitele mandatului reprezentativ, etc.
Cu alte cuvinte, orice discuţie de acest fel duce invariabil către o dezbatere despre stat şi despre rolul lui în societate. Mă tem că statul nu este tot una cu ţara, dacă prin ţară înţelegem societatea(nu neamul, că atunci dăm în altceva!). În ceea ce mă priveşte, consider statul răspunsul individului la complexitate. Statul a apărut în momentul în care indivizii nu au mai putut gestiona individual riscurile pe care trebuiau să le înfrunte. De aci şi imaginea pe care o am eu despre stat, ca un mecanism de gestionare colectivă a riscurilor.
Mărimea, funcţiile şi limitele statului sunt variabile în timp şi sunt definite de natura şi complexitatea riscurilor pe care trebuie să le gestioneze. Cuvântul cheie în această analiză este "complexitatea". Statele devin tot mai complexe, pe măsură ce riscurile pe care trebuie să le gestioneze cresc şi se diversifică. Mai mult, aşa cum ne arată istoria ultimelor două secole, sunt momente în care statele naţionale nu mai sunt suficiente pentru a gestiona o clasă specială de riscuri globale, ceea ce a dat naştere unor mecanisme suprastatale de gestiune: ONU, FMI, BM, UE, NATO, Tratatul de la Varşovia, CAER, ASEAN, etc.
Mi se pare cel puţin absurdă, dacă nu imbecilă de-a dreptul discuţia despre reducerea rolului statului şi preluarea unora dintre funcţiile sale de către piaţă, mai ales în acest moment în care complexitatea riscurilor care trebuie gestionate reclamă mai mult stat. Pieţele nu există pentru a guverna, ci pentru a pune în contact cererea cu oferta de bunuri şi servicii. Dar, atenţie: nu orice se poate transforma în marfă, pentru a i se poată aplica regulile cererii şi ale ofertei. Şi mai e ceva: în istorie, pieţele eşuează infinit mai des în misiunea lor decât statele, şi cu costuri mult mai mari.
Nu cred că există o piaţă a riscurilor, şi nici una a soluţiilor de gestionare. Uitaţi-vă la eşecurile devastatoare ale "exportului de democraţie". Statele totalitatre şi autoritatre au fost considerate riscuri pentru statele democratice, care au promovat, mai ales după 1989, schimbările de regim şi democratizarea cu baioneta. Vi se pare că Bosnia, Kosovo, Irakul, Afganistanul, Somalia, sunt nişte succese? Toate schimbările au survenit atunci când între modul în care era organizat statul şi riscurile pe care se credea că le gestionează intervenea un divorţ. România comunistă s-a prăbuşit atunci când statul, a cărui principală misiune a fost, după 1945, modernizarea forţată a ţării, nu a mai fost capabil să gestioneze alt tip de riscuri, care veneau nu din subdezvoltare, ca în primii ani, ci din lipsa de democraţie, de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, din lipsa pluralismului politic, social şi economic.
S-a tot vorbit despre faptul că statul este un forte prost administrator. Să fim serioşi! Statul este de departe cel mai bun administrator, pentru că, indiferent cât de coruptă ar fi o guvernare, mai devreme sau mai târziu tot va da socoteală de felul în care cheltuieşte banii publici. Şi mai ales pentru că există reguli clare şi transparente de cheltuire a lor, mecanisme de control, priorităţile sunt stabilite transparent.
Să nu confundăm deficitele bugetare ale statului cu falimentele răsunătoare ale marilor entităţi economice private. Falimentele sunt rezultatul proastei guvernanţe corporatiste, deficitele sunt rezultatul unor politici publice asumate.
Revenind la riscurile pe care trebuie să le gestioneze un stat. Principalele riscuri vin din instabilitatea economică, politică sau socială. Mai ales din instabilitatea socială. Un simplu calcul de costuri beneficii ne arată că a "cumpăra" pacea socială, prin politici redistriburive(incluzând aici şi subvenţiile, şi ajutoarele sociale) este mai rentabil decât să le accepţi, în numele unei ortodoxii ideologice a statului minimal. Readucerea sistemului la echilibru după o explozie socială determinată de polarizare economică şi socială excesive costă cu mult mai mult decât redistrubuirea avuţiei prin intervenţai statului.
Dacă am fi mers pe această logică a neintervenţiei, statul american nu ar fi trebuit să intervină nici în 1933, după patru ani de gravă criză economică şi socială, nici acum. Dar marea lecţie a crizei anterioare nu ne-a oferă atât New Dealul lui Roosevelt, ci mai ales lipsa de intervenţie a guvernului britanic, care credea orbeşte în virtuţile pieţei. A fost o decizie fatală pentru Imperiul Britanic, care şi-a semnat astfel condamnarea la moarte, şi chiar Marea Britanie era cât pe ce să fie distrusă de Germania lui Hitler.
Restul aspectelor puse în discuţie de Gramo ţin de atitudini faţă de o problemă sau alta. În primul rând, parlamentarii nu sunt altceva decât o specie specială de producători: ei produc bunuri simbolice, pentru că asta sunt legile, bunuri simbolice. Asta contrastează violent cu tipul imbecil de campanie electorală la care asistăm acum, şi în care parlamentarii sunt văzuţi ca un soi de super-primari. Putem vorbi de supra-legiferare, sau de nevoia reală de raţionalizare, simplificare şi transparentizare a legilor. Da, în România sunt prea multe legi care reglementează unul şi acelaşi domeniu, de unde şi ineficienţa instituţională şi administrativă.
Da, se impune o analiză instutuţională, pentru a vedea în ce măsură statul poate gestiona riscurile actuale cu instituţiile pe care le are. Dar înainte de orice trebuie să definim riscurile şi să le ierarhizăm corect. Un exemplu: am absolutizat pericolul corupţiei, am construit un sistem de instituţii destinate special combaterii ei. şi rezultatul este mai multă corupţie! De ce? Pentru că ele au fost deturnate de la scopul lor şi au devenit instrumente de răfuială politică!
Vorbim de taxe şi impozite. Toată lumea vrea mai puţine taxe şi impozite. Dar avem iarăşi exemplul american, în care reducerile de taxe şi impozite nu au folosit cu nimic nici statului, nici indivizilor, excepţie făcând acel zece la sută din primii 10% cei mai bogaţi americani. Este lipsit de sens să-i dai cuiva 600 de dolari pe an din reduceri de taxe şi impozite( pentru că el câştigă mai nimic!) şi să-i spui: ştii, din banii ăştia trebuie să plăteşti asigurarea medicală, care costă, să zicem, 5000 de dolari. De fapt, nivelul de viaţă scade, pentru că se măresc foarte mult costurile gestionării individuale a riscurilor.
Mi se pare absurd ceea ce a făcut ieri Tăriceanu, micşorând contribuţia socială, concomitent cu mărirea punctului de pensie, într-un moment în care se prevede o reducere drastică a ritmului creşterii economice. 2% înseamnă mai nimic pentru angajat, dar i-a spus cineva cât îl va costa în plus îngrijirea sănătăţii, pentru că sigur se va ajunge la o scădere a volumului şi calităţii serviciilor publice de sănătate. Şi e cinic să-i spui unuia care nu are bani: "tratează-te la privaţi!"
Apare tot mai des ideea asta: să nu mai dăm banii statului, să-i dăm societăţii civile, că ea îi cheltuieşte mai bine pe programe sociale. O tâmpenie monumentală! În primul rând, dacă vezi cât cheltuieşte un ONG cu funcţionarea proprie şi cât pentru programe, vezi că statul este net mai rentabil şi mai eficient. Vă mai amintiţi cât a cheltuit pe "studii de fezabilitate" Romani Crissis, bani europeni? Peste un milion de euro? Vi se pare că ţiganii o duc mai bine? Aici, unde nu prea e de ciordit de la românul obişnuit, că dincolo mai curge! Şi nu este singurul exemplu. Iar cine vrea să facă o afacere din îngrijirea oamenilor bătrâni şi bolnavi la domiciliu, de ce nu? Statul îmi decontează aceste servicii, din cotizaţiile pe care le plătesc la un sistem public de asigurări, eu îi dau banii respectivei cooperative, şi toată lume este fericită!
Bun, că e birocraţie. Să ne înţelegem bine: când este vorba de bani publici, şi ONG tot cu birocraţie lucrează, că trebuie să dea seamă de felul în care i-a cheltuit. În fond, şi aici ajungem la esenţă: ce este "societatea civilă"? O structură socială care funcţionează în logica sistemului de contraputeri, într-o democraţie, sau un sector emergent al economiei, sistemul cuaternar? Pentru că dacă ONGul este un SRL, nu mai e ONG.
Ca principiu, o democraţie funcţională este în primul rând o meritocraţie. Dacă nu plecăm de la ideea că o meritocraţie cere egalitatea deplină în drepturi şi obligaţii a cetăţenilor, nu facem nimic! Dacă este nevoie de o nouă generaţie de drepturi, libertăţi şi obligaţii cetăţeneşti, în acord cu starea reală a societăţii(vezi homosexualitaea sau dreptul de a decide când dai colţul), putem discuta. În fond, dacă avem dreptul la o viaţă decentă, de ce nu am avea dreptul la o moarte decentă, care să nu aducă atingere demnităţii tale de om? Dar nu putem accepta ideea discriminării, fie ea şi pozitivă.
Şi mai este ceva: rolul nefast jucat de ONG care au impus, împotriva voinţei populare, dar în numele ei, schimbarea sistemului de vot. Dacă organele alese democratic pot fi controlate de cetăţeni, cum pot controla ei un ONG? Fac un alt ONG şi începem să dezbatem? Păi asta e democraţia, şi ea funcţionează şi fără ONG. Şi chiar şi fără "societate civilă", un non-sens în democraţie. Da, sigur că este nevoie de mai multă implicare a cetăţeanului în spaţiul public. Dar când "societatea civilă" se străduieşte timp de patru ani să convingă populaţia că a face politică e de porc, degeaba se strofoacă o săptămână să convingă oamenii să vină la vot. De ce? Să-i voteze pe ăia pe care până mai ieri erau de tot căcatul? Cel puţin în România "societatea civilă" mai mult încurcă, decât ajută!
Bun, rezumând. Cele scrise mai sus demonstrează cu prisosinţă că nu voi conduce niciodată această ţară, şi de guvernat cu atât mai puţin. Dacă vrea Bunul Dumnezeu, şi se termină haosul din Bucureşti, îmi voi putea conduce liniştit Loganul din dotare de ici-colo, fără să epuizez repertoriul de înjurături şi sfinţii din calendarele creştine reunite.
4 comentarii:
Aveti o problema cu literele.
Uneori, nu apar, pur si simplu!
Articolul, excelent!
As fi dorit sa dau o replica la intrebarea lui Gramo („Cum as conduce tara?“), dar citind raspunsul lui Moshe & Mordechai, am vazut ca punctul meu de vedere cam coincide cu al sau. Dar si cu cel de mai sus (Constantin Gheorghe), adica al unor bloggeri care subscriu la vederile unei stangi moderate si moderne. As mai avea doar un comentariu de facut la lista de panseuri ale lui Gramo, „politician“ ce se vede din stil si vocabular ca e foarte tanar.
In zilele noastre, cand criza economica a incetat sa mai bata la usa, caci ea a intrat deja in casa, si cand, de la New York la Berlin si de la Paris la Londra, nu se vorbeste decat de interventia necesara si urgenta a statului cu injectii de zeci si sute de miliarde (dolari sau euro), nu numai in sectorul bancar, ci si in economia reala, a cere deci acum ca :
- oamenii cu venituri mari sa nu fie impozitati diferit de ceilalti, deoarece „statul nu e capabil sa imparta dreptatea sociala“;
- sa se restranga subventiile statului pentru inchisori, invatamantul universitar, cercetare, cultura si educatie,
- sa se restranga numarul functionarilor publici, inclusiv al parlamentarilor ;
- sa se sprijine ONG-urile, deoarece ele ar „administra mai bine banii publici decat institutiile statului“,
toate astea dovedesc fie ignorarea fenomenelor economice si politice care au loc acum in lume, fie dorinta de adancire a discrepantelor din societatea romaneasca la care a dus politica liberala din ultimii 4 ani. Dar mai dovedeste, din pacate, cat de pernicioasa e propaganda neoliberala si neoconservatoare care domina spatiul audio-vizual de 18 ani, careia multi tineri, precum Gramo, i-au cazut victima. Am amici care sustin ca nu citesc nici un ziar si ca se multumesc doar cu stirile de la Jurnalul TV, dar care – surprinzator – repeta papagaliceste idei curente ale discursului de dreapta, afirmand ca sunt rezultatul unor reflectii proprii. Opinia publica romaneasca e intoxicata cu lozinci desuete, ale anticomunismului si ultraliberalismului din anii tranzitiei, ce impiedica racordarea la gandirea democratica occidentala, macar cea de centru. Aceasta incredere entuziasta in „virtutile“ ONG-urilor, care pana acum au dovedit doar ca sunt instrumente necamuflate ale unor forte politice, arata confuzia enorma ce domneste inca in minti. Tot asa de usor s-ar putea ca maine, in plina deruta, urmare a unei noi dezamagiri in alegerea electorala facuta, sa se faca apel la monarhie sau la o dictatura militara pentru „salvarea natiunii“. Iata de ce nu cred ca solutia „votul canci!“ si conducerea Loganului in loc de conducerea (virtuala si ipotetica) a statului, sunt de recomandat in asemenea momente de rascruce.
Excelent răspunsul. Cu adevărat excelent.
Nu am cum să nu remarc că, în zilele din urmă, discuţia despre stat, întinderea şi funcţiile lui revine tot mai des. Şi dacă ieşim din definiţiile rigide, din teoria statului şi revenim în buda noastră cea de toate zilele, descoperim că habar nu avem despre ce vorbim.
Între libertatea individuală şi sistemul nervos central nu ar trebui să existe fracturi atât de adânci. Pentru că cesta ar trebui să fie rostul statului: acela de sistem nervos central. Din păcate, acesta preia tot mai mult rolul ficatului. Lăsând muncă gândirii pe seama colonului.
Noi am raspuns aici. Cine e Gramo si ce varsta are - well,... asta n-are nici o legatura cu discutia, dar informatiile sunt pe blogul nostru.
Iar presupunerile ca Gramo ar fi cazut victima vreunei propagande n-au nici ele ce cauta intr-o discutie civilizata, cu argumente.
Trimiteți un comentariu