Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Viaţa ca o marfă

Citesc la Vlad Petrenu pe blog despre întâlnirea pe care a avut-o cu un nene, Mario Garcia, un soi de guru al presei electronice, sau cam aşa ceva. Recunosc, nu ştiu cine este nenea cu pricina, dar eu sunt singurul vinovat de ignoranţa mea. Să trecem peste...

Şi zic Petreanu şi nenea guru: " Există o fascinaţie în on-line pentru scriitura la persoana întâi. Garcia spune că, dacă s-ar fi publicat ziare cu acest ton, ele ar fi trebuit să se numească “The Daily Me”. El însuşi e uluit de această situaţie. “Am muncit o dată 3 săptămâni pentru un articol de pe blogul meu, m-am documentat la sânge, am coroborat faptele, am pus în context, am lansat ipoteze îndrăzneţe. Eram foarte mândru când l-am publicat. Rezultatul? Nici un comentariu. În schimb, când scriu despre o experienţă personală, cum ar fi despre cât de captivat e nepotul meu de poveştile pe care i le spun… wow!” se amuză el. Mesajul? Publicul peferă experienţele personale şi nu poţi lupta împotriva acestei situaţii."

Publicul preferă nu doar experienţele personale, eufemism pentru amănunte cât mai triviale cu putinţă din viaţa celorlalţi. Tot publicul este în delir şi atunci când se dă lovitura de graţie unui biet taur tâmpit, şi la luptele cu cocoşi sau câini, şi când un soţ îi umflă ochii consoartei, sau invers, tot el se fotografiază cu mortul celebru, sau exclamă în extaz: "veniţi repede, să vedeţi ce accident mişto!"

Este şi asta o consecuinţă a triumfului consumerismului. Orice poate fi transformat în marfă, supus regulilor cererii şi ofertei. Inclusiv aspectele cele mai intime ale vieţii fiecăruia dintre noi. Cam pe aici se află explicaţia femomenului de tabloidizare accelerată a mediilor de informare. Sigur, e frumos să vezi filmuleţe cu întâmplări hazoase, gen copii care pică în nas sau se luptă cu pisica, adulţi în situaţii caraghioase. Dar, maui devreme sau mai târziu, aceste filmuleţe se întorc împotriva protagoniştilor fără voie, atingându-le demnitatea sau aducându-le prejudicii.

Blogul nu este, în viziunea mea, un jurnal intim. Jurnalul intim a ţinut şi ţine loc de divan, şi aşa devii propriul tău psihanalist. Blogul este o formă de jurnalism, mai mult sau mai puţin profesional. Cel puţin eu aşa îl văd. Este subiectiv, inevitabil, este un punct de vedere personal, neîngrădit de tot felul de politici editoriale. Eşti propriul tău editor. Blogul are meritul că păstrează diversitatea şi pluralismul punctelor de vedere, care sunt sub asediul unui puternic curent de standardizare a informaţiei şi a punerii ei în pagină. De fapt, mediile de informare ignoră, prin felul în care abordează realitatea, complexitatea lumii. Sunt atâtea subiecte pe care şi le refuză presa profesionistă, din motive pe care în general le cunoaştem, subiecte pe care blogurile le abordează fără complexe şi fără constrângeri.

Dar nu cred că trebuie să cedăm tentaţiei de a ne transforma vieţile în marfă, de dragul traficului sau al "celebrităţii". Mai devreme sau mai târziu vom comite o eroare, pe care o vom regreta amarnic. Dacă vrem să facem astfel de lucruri, un jurnal intim şi nepublic poate fi o soluţie.