marți, 6 decembrie 2011

Dumnezeu îţi dă suveranitate, dar...



Se tot discută, în contextul jocului pervers numit "salvarea Europei", despre nevoia unor noi cedări de suveranitate. Care discuţii, evident, nu puteau să nu determine reacţia, dură, a "suveraniştilor". Ei văd în aceste cedări succesive un proces care va duce la sfârşitul statului naţional. 

Iarăşi alergăm după cai verzi pe pereţi. Cedările de suveranitate au însoţit istoria statelor naţionale, într-o formă sau alta. Nu există suveranitate absolută. Sunt atât de multe probleme care trebuie gestionate colectiv, încât aceste cedări de suveranitate sunt inevitabile. Fără ele lumea nu ar funcţiona, ar fi mult mai instabilă şi mai periculoasă. Las' nici acum nu e cine ştie ce linişte şi stabilitate! 

Întrebarea este ce fac statele cu suveranitatea care le rămâne, ce este cu mult mai consistentă decât credem, şi decât încearcă să ne convingă suveraniştii că nu mai este. Cum gestionăm noi, românii, suveranitatea naţională, ce facem cu ea, la ce ne foloseşte? 

Să zicem că cei doi tembeli, Merkozy, reuşesc să impună înscrierea în constituţiile statelor membre ale UE a criteriile de la Maastricht. Să zicem că guvernul României nu va mai putea depăşi deficitul bugetar de 3% din PIB. Ce facem cu banii ăia, mai puţini, ce-i drept? Cum îi cheltuim? Că nu vin nici Bruxellesul, nici FMI, nici alţii, să ne spună ce să facem cu ei. Pe ei îi interesează doar respectarea criteriilor. Dacă ne încadrăm în cele trei procente din PIB cu deficitul, putem să cumpărăm cu banii borduri şi panseluţe cât să umplem UE cu ele! 

Priorităţile României noi le stabilim. Dar cât timp politicul este ocupat cu jefuirea banului public, iar cetăţenii se scarpină în cur şi aşteaptă să pogoare Sfântul Duh şi să schimbe lucrurile în bine, suveranitatea este doar o floricică stilistică în discursul unor tăntălăi. 

Evident, asta nu înseamnă că noile cedări de suveranitate, inevitabile, câtă vreme nimeni nu se opune celor doi tembeli, trebuie făcute cu ochii închişi. Scopurile şi limitele cedărilor trebuie negociate la sânge, pentru a obţine maximum de profit de pe urma lor. Pentru asta ar trebui să ai politică externă, viziune, o politică europeană şi preşedinte, premier şi ministru de externe, dar şi Parlament şi societate civilă. Ei bine, deşi există fizic, toate astea sunt nişte ficţiuni, ca putere de a influenţa evenimentele şi de a promova interesul naţional. Aşa că noi vom ceda suveranitate doar pentru că e la modă în UE, nu pentru că avem un plan, cum au alţii.

Dumnezeu îţi dă suveranitate, dar nu-ţi bagă în traistă...    

2 comentarii:

Fluieratorul spunea...

Noi vom ceda suveranitate ca intotdeauna, fara sa stim ce facem. Si iar ne trezim brusc, cine stie cind, ca nici macar nu ne-am vindut tara, dind-o noi pe gratis...

Béranger spunea...

Dumnezeu (vorba vine) îţi dă suveranitate, dar tu, din prostie, renunți la ea intrând în UE.