Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Avem nevoie de comunicare

Parcă retrăiesc ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Un univers tot mai opresiv, o senzaţie de îngustare a spaţiului, tot mai puţine speranţe şi bucurii. Atunci frustrarea venea din lipsa de libertate de exprimare, acum vine din inutilitatea ei. Pentru că şi atunci, şi acum, deşi vorbeai, cum puteai şi unde puteai, nu te asculta nimeni. Şi, cu rare excepţii, nici măcar pe securişţi nu-i mai interesa ce dracu bombăneai tu pe la cozi şi pe la colţuri.

Nu este doar problema mea, această lipsă de partener de dialog. Tot mai mulţi oameni îmi spun acelaşi lucru: "Omule, nu ne mai ascultă nimeni. Înainte, în uzină sau la institut, când aveai o problemă, te duceai fie la secretarul de partid, fie la ăla de la futece, fie la ODUS, fie la sindicat. Până la urmă te asculta cineva şi se întâmpla să se mai şi schimbe câte ceva. Acul la cine să te duci?"

Chiar aşa: la cine să te duci, tu, om simplu, care nu ai pile şi nici relaţii de afaceri? La patron? Haida-de! La alesul tău local? Primarul iese din discuţie! Consilierul local? Ştie careva dintre voi cum arată la faţă şi cum îl cheamă? La partid, dacă eşti membru de partid? La "societatea civilă"? Care societate civilă? La deputatul sau senatorul tău? Eu nu i-am văzut nici în poză, habar n-am cine sunt! Şi chiar să vreau, nu dau de ei!

Şi dacă prin vreo minune dumnezeiască se întâmplă să pui totuşi mâna pe vreunul, n-au timp să te asculte şi te invită să le dai un memoriu. Care va sfârşi, inevitabil, în coşul de gunoi.

Asta se reflectă şi în succesul unor reţele de socializare pe Internet. Doar că nu toată lumea în România are acces la Internet, şi oricum este un erzaţ. Nimic nu poate înlocui o discuţie faţă în faţă. Regret sincer că nu am putut participa la lansarea cărţii Luciei Verona. O citesc pe blog, îmi place foarte mult cum scrie, am citit destule de H. Salem, dar asta nu e totul.

Oamenii au nevoie de sprijinul semenilor lor, au nevoie de parteneri de dialog. În societatea românească este un uriaş şi periculos deficit de comunicare. Nu mai ştim şi nu mai putem să comunicăm, nu mai putem intra într-un dialog firesc. Nu mai ştim cine ne sunt vecinii, aflăm că unii au murit singuri în casă abia când aerul devine irespirabil de duhoare sau când dau năvală pompierii să spargă uşa apartamentului cu pricina.

Într-o lume a "comunicării" oamenii sunt tot mai departe unii de alţii, nu mai au capacitatea de a auzi şi de a înţelege ce spun ceilalţi. Şi asta e grav, e foarte grav.

Am privit spectacolul grotesc al adoptării Bugetului de Stat pe 2009. Nu discut conţinutul lui, şi nici nu este important. Dar aia n-a fost dezbatere. Nimeni nu se înţelegea cu nimeni. Totul era formal, un joc de umbre şi lumini, de convenţii şi de clişee. Indivizii ăia nu exercitau suveranitatea în numele naţiunii române, şi nici măcar nu se reprezentau pe ei. Nu, erau un soi de păpuşi dezarticulate, care făceau figuraţie într-o piesă care le depăşea puterea de înţelegere.

Dezbaterile alea în direct, cu moderatori năuci şi invitaţi care nu au nimic de spus, sunt o culme a imposibilităţii de a comunica. De ce s-a ajuns aici? Pentru a comunica, trebuie să ai ceva de spus. Oamenii ăia nu au nimic de spus. Deşi asupra ta se abate un puhoi de vorbe, ele au ajuns un soi de cortină de zgomote, un fundal zumzăitor. Atât şi nimic mai mult.

Avem nevoie de comunicare, asta e sigur. Pentru a reînvăţa comunicarea trebuie să ne pese. De noi şi de ceilalţi, de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Asta echivalează cu a trece de la supravieţuire la vieţuire.