miercuri, 25 februarie 2009

De ce ne merge rău
Unul dintre motive ar fi acela că nu mai avem un proiect naţional. Este un lucru grav, în opinia mea. Discursul lui Obama, de ieri, dincolo de retorica ieftină şi de glorificarea mândrului popor american, pe care nu-l distruge nimeni, şi nimic, mai ceva ca soldatul rus, aflat cu votca'n nas la - 45 de grade C, are un mare merit: spune de unde pleacă şi unde vor să ajungă SUA, care sunt obiectivele şi care sunt mijloacele. Poate că America nu va ajunge chiar acolo unde vrea, poate costurile vor fi mai mari decât cele estimate, dar nu plutesc în ceaţă. Cetăţenii americani ştiu ce-i aşteaptă şi ce riscuri au de înfruntat, câte dintre ele de unii singuri, câte ajutaţi de stat. E mult, e puţin, dracu' ştie. Dar e ceva!
După 1948 România a avut câteva proiecte naţionale de dezvoltare, de modernizare, unele mai bune, altele mai proste. În loc să încercăm o analiză atentă a lor, să vedem ce schimbări economice şi sociale au indus ele, schimbări care au efect în timp, unele dintre ele simţindu-se abia acum, ne rezumăm să înjurăm "comunismul" la grămadă. Şi fără să înţelegem prea bine cum a funcţionat "comunismul", ne-am apucat să construim, cu fervoare, "capitalismul". După ureche, că altminteri n-am fi români!
De fapt, toată schimbarea de după 1989 s-a rezumat la transferul, cel mai adesea abuziv şi dincolo de lege, a proprietăţiipublice în mâini private, sperând ca astfel piaţa să facă ceea ce nu am mai vrut să facem noi: să ne construim un proiect de viitor. Am adoptat unul generic, extern, în esenţa lui, numit "integrarea euro-atlantică", în care au intrat la grămadă de toate: şi reconstrucţie instituţională, şi reformarea justiţiei, a serviciilor secrete, a armatei, şi noul cadru de funcţionare a economiei, şi destructurarea sistemelor de protecţie socială. Alibiul schimbării ăsteia haotice şi fără sistem a fost: "aşa ne cere Europa!"
Nici măcar acum, când, după aderarea la NATO şi la UE, este evident faptul că modelul "integrării" s-a epuizat, nu mişcăm un deget pentru a pune ceva în locul lui. Toţi par să spună că ne aflăm în situaţia în care dacă o problemă nu se rezolvă de la sine în trei zile, înseamnă că nu se poate rezolva. Dar nu despre aşa ceva este vorba!
Este un moment extrem de important pentru viitorul nostru, ca parte a umanităţii. Acum se iau decizii care ne vor marca viaţa decenii de aici înainte. Nu suntem parte, ca naţiune, a procesului acesta de decizie, nu pentru că am fi prea mici şi nu ne bagă nimeni în stare, ci pentru că NU VREM! Dacă am vrea, am avea acum un proiect pentru România, din care să decurgă interesele noastre pe termen lung, pentru că doar aşa putem vedea care anume decizii ne favorizează şi care ne penalizează. Şi am construi alianţele necesare promovării lor.
Noi nu avem nevoie de idei, în România. Ne temem de ele. Niciun think tank românesc nu este influent pe plan intern, şi fără asta este insignifiant pe plan internaţional. Cine te-ar lua în serios afară, dacă în ţară nu se uită nimeni la tine? Şi mă refer în special la guvernanţi, oricare ar fi culoarea lor politică. Dar nu doar la ei.
Istoria României este, într-un grad mai mare sau mai mic, istoria amatorismului la guvernare şi a ignorării cu sistem a competenţelor. Fără a fi adeptul protocronismului, nu pot să nu remarc faptul că nu de oameni competenţi a dus lipsă România, de la paşoptişti încoace, ci de un sistem de recrutare şi de promovare a competenţelor în sistemul instituţiilor statului român.
Nu mă interesează nivelul strict politic. Dar statul nu se rezumă doar la politic. Nu neg rolul politicului: fără partide şi oameni politici democraţia ar fi un non sens. Dar nu poţi absolutiza politicul în derimentul competenţei. Numai că aşa ceva se întâmplă acum la nivel naţional. Sub pretext că nu pot lucra cu oamenii vechiului guvern, mai ales responsabilii politici din PD-L au declanşat un val fără precedent de epurări ale competenţelor din instituţiile de stat, fie prin politici salariale( asta e forma subtilă a epurării), fie prin licenţieri brutale.
Care vor fi costurile acestei tâmpenii monumentale, pe care o repetăm la fiecare patru ani? Acum, mai mari ca oricând, pentru că destabilizarea istituţiilor în plină criză economică nu face decât să amplifice efectele ei negative.
Ce se va întâmpla dacă peste şase luni se rupe căruţa guvernamentală şi PD-L face coaliţie cu altcineva? Toţi oamenii numiţi de PSD sunt daţi afară? Sau dacă Băsescu se supără pe Piticul lui de Grădină Preferat şi numeşte alt premier? Toţi cei din aparatul de lucru al Guvernului, proaspăt numiţi de Boc după criteriul "fielităţii", îşi iau catrafusele şi se întorc la Cluj? Vin alţii de la Craiova, dacă viitorul premier e oltean?
Vi se par lucruri triviale într-o discuţie serioasă? Nu sunt. Pentru că astfel de construcţii instituţionale, puse sub semnul efemerului, nu au cum atrage sau fideliza competenţe, şi nici nu au cum face uz de ideile produse de think tankuri. Şi fără competenţe nu ai cum produce politici publice de calitate, nu ai un stat eficient şi funcţional. De asta ne merge rău şi atunci când altora le merge bine.

2 comentarii:

Dan Selaru spunea...

Strategia nationala de dezvoltare durabila are ceva cap si coada. Si erorile de care trebuie sa ne ferim sunt scrise negru pe alb. Astia le fac pe toate. Sunt de o incompetenta dusa pana la absurd. Habar n-au ce sa faca.

Anonim spunea...

De acord cu ideea, in mare, mai putin cu faptul ca cei dati afara de PDL excelau in competenta.
Majoritatea clientilor care sug de la buget sunt acolo pe baza de cumetrie.