Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Cum spuneam, criza

Ei bine, este mai prezentă în viaţa noastră decât o muiere cicălitoare, zbanghie şi cu toane! cu toate astea, deşi ar fi trebuit să ne luăm lumea în cap, am ajuns să ne doară în cot de ea! Şi asta pentru că, la început, nu era nici aşa cicălitoare, nici aşa zbanghie, şi nici aşa de multe toane nu avea. Iar odată cu trecerea timpului am început să facem abstracţie de bombănelile, cicălelile şi furiile ei. Pentru un supliment de informaţii pe această temă, intraţi pe blogul prietenului Mordechai şi citiţi discuţiile lui cu nea Stere.

Ce vreau să spun? Nu întotdeauna vedem, deşi lucrurile sunt extrem de evidente, te iau de ochi, semnele prevestitoare ale crizei. De ce? Pentru că viaţa merge înainte, aşa cum ne-am obişnuit. Şi câtă vreme nu ne schimbă radical viaţa, nu ne pasă prea mult. Numai că niciodată nu vom şti când se va ajunge la acel punct de la care schimbarea indusă de criză devine ireversibilă.

Sfârşitul secolului 19 şi întreg secolul 20 au fost marcate de crizele cu repetiţie ale capitalismului, sub diferitele sale forme. Ele au provocat două războaie mondiale, un război rece, şi o pletoră de războaie regionale, subregionale, locale, civile, un Holocaust, câteva genociduri şi un lung, prea lung şir de crime de război şi crime împotriva umanităţii. Capitalismul părea că are resurse să supravieţuiască, şi chiar a spuravieţuit, sub diverse forme, în toată această perioadă.

Ştiu că voi fi înjurat de mulţi pentru asta, dar "comunismul" a fost tot un capitalism, de stat, o variantă ieşită din nevoia unor economii şi societăţi europene de a ieşi din subdezvoltare şi de a se apropia de nivelul de dezvoltare al Occidentului european. Această formă de capitalism, "socializant", este o pură afacere europeană, şi nu a putut fi transpus nicăieri în altă parte. Nici măcar în China sau în Vietnam, ca să nu mai vorbim de Cuba şi de Etiopia, sau de Angola. Trecem peste Chile, pentru că episodul Allende a fost cu totul altceva: o schimbare de guvern în limitele sistemului politic local, în democraţie, cu limitele de rigoare.

Cred că a venit vremea să medităm mai serios şi să vedem într-o altă lumină "revoluţionarul" an 1989 în Estul Europei. Modelul "capitalismului de stat" se epuizase? Personal, cred că nu. Dovadă: unii îi aplică acum reţetele, pentru a scoate capitalismul financiar din a cine mai ştie câta criză.

Se afla în criză? Evident, da. Dar, tot în opinia mea, avea toate şansele să iasă din criză. Era o emulaţie în Est, odată cu venirea lui Gorbaciov, se formulau modele alternative, se enunţau soluţii. Unde au greşit? Au pus, cum fac şi alţi naivi, nu puţini, şi acum, semnul egalului între democraţie şi capitalism. Din punctul meu de vedere, liderii din Est aveau de răspuns atunci la o singură întrebare: cum ieşim dintr-o dictatură de dezvoltare?

Nimeni n-a avut un răspuns cuprinzător, deşi existau două modele, ce-i drept, incomplete şi în acel moment destul de vagi: cel spaniol şi cel chilian. Modelul chinez se conturează abia acum , şi rămâne de văzut cât de rezistent este la şocul social al actualei crize.

De ce a fost nevoie de "revoluţionarul" an 1989? De ce a fost atât de sincronă schimbarea în Est? Părerea mea este că atunci s-a aplicat un uriaş plan de salvare a capitalismului de tip occidental, prin lărgirea pieţelor şi distrugerea concurenţei din Est. Pentru că nu doar pieţele fostelor ţări socialiste au fost introduse în circuit, ci şi altele, dominate de aceste ţări.

Numai că, în buna tradiţie a legilor lui Murphy, ORICE soluţie naşte noi probleme. Gestionarea acestei schimbări s-a dovedit extrem de costisitoare pentru toată lumea, iar rezultatul este agravarea dramatică a crizei de model a capitalismului. Pentru că, în urmă cu 20 de ani el nu de o amânare a reformelor avea nevoie, ci de o schimbare de fond, în care imaginea de Dumnezeu atotputernic a pieţei libere să fie scoasă din uz. A refuzat să plătească atunci preţul reformelor, acum, şi să vrea, s-ar putea să nu-l mai poată plăti.

Nu ştiu dacă întoarcerea la Marx ne poate oferi ceva soluţii. Şi nici la Keynes , de altminteri. Deşi o bună cunoaştere a gândirii celor doi nu ne-ar strica în citirea cauzelor crizei şi pentru formularea unor soluţii. Avem nevoie de altceva, care să ţină cont de noile date ale problemei.

În fond, suntem între două ape: o parte a umanităţii trăieşte încă în lumea în care şi Marx, şi Keynes sunt actuali, o altă parte în lumea care se naşte şi aşteaptă să apară un Marx şi un Keynes care să o descrie şi să-i ofere soluţii. O bună parte din lume trăieşte, deci, în lumea capitalismului industrial, alta, în societatea cunoaşterii şi a capitalismului virtual. Iar aceste două lumi se îndepărtează tot mai mult una de alta, deşi ar trebui să fie împreună.

Nu ştiu dacă după această criză, care va fi mult mai lungă şi mai profundă, chiar dacă multele planuri de relansare a creşterii economice se vor dovedi viabile, capitalismul, aşa cum îl ştim, va supravieţui. Probabil că nu. Economia de piaţă, da, cred că va supravieţui, şi, de fapt, speranţa nostră este tocmai în perenitatea ei şi în capacitatea de a funcţiona şi în timpuri de criză.

Cred şi că va trebui să păstrăm un mix optim între economia epocii industriale şi între economia cunoaşterii. Una fără alta nu se poate. Greşesc profund cei care cred că o societate poate "uita" să producă bunuri industriale, limitându-se doar la producţia de servicii şi de bunuri simbolice. Dependenţa Occidentului, înţelegând prin asta UE şi SUA, de China în materie de bunuri industriale şi de consum este profund nesănătoasă.

Pentru că nu e suficient să ştii, trebuie să ştii şi să produci, în acelaşi timp. Iar China asta face: cunoaşterea se dezvoltă chiar mai repede decât producţia de bunuri şi servicii. Occidentul a crezut că-şi poate menţine dominaţia monopolizând, ca în bunele vremuri ale imperialismului de secol 19, cunoaşterea. În secolul 21 acest monopol nu mai este posibil.

Acum Occidentul are o şansă: aceea de a se reindustrializa, ca o condiţie pentru refacerea ţesutului social grav afectat de procesul de delocalizare a producţiei din ultimii 20-30 de ani. Soluţia este valabilă şi pentru România. Iar procesul de reindustrializare nu poate fi iniţiat şi dus la un final "fericit" decât cu un ajutor substanţial din partea statului.

Şi totuşi, ce a însemnat anul "revoluţionar" 1989: sfârşitul istoriei sau începutul sfârşitului democraţiei?