vineri, 20 februarie 2009

Avem nevoie de comunicare
Parcă retrăiesc ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Un univers tot mai opresiv, o senzaţie de îngustare a spaţiului, tot mai puţine speranţe şi bucurii. Atunci frustrarea venea din lipsa de libertate de exprimare, acum vine din inutilitatea ei. Pentru că şi atunci, şi acum, deşi vorbeai, cum puteai şi unde puteai, nu te asculta nimeni. Şi, cu rare excepţii, nici măcar pe securişţi nu-i mai interesa ce dracu bombăneai tu pe la cozi şi pe la colţuri.
Nu este doar problema mea, această lipsă de partener de dialog. Tot mai mulţi oameni îmi spun acelaşi lucru: "Omule, nu ne mai ascultă nimeni. Înainte, în uzină sau la institut, când aveai o problemă, te duceai fie la secretarul de partid, fie la ăla de la futece, fie la ODUS, fie la sindicat. Până la urmă te asculta cineva şi se întâmpla să se mai şi schimbe câte ceva. Acul la cine să te duci?"
Chiar aşa: la cine să te duci, tu, om simplu, care nu ai pile şi nici relaţii de afaceri? La patron? Haida-de! La alesul tău local? Primarul iese din discuţie! Consilierul local? Ştie careva dintre voi cum arată la faţă şi cum îl cheamă? La partid, dacă eşti membru de partid? La "societatea civilă"? Care societate civilă? La deputatul sau senatorul tău? Eu nu i-am văzut nici în poză, habar n-am cine sunt! Şi chiar să vreau, nu dau de ei!
Şi dacă prin vreo minune dumnezeiască se întâmplă să pui totuşi mâna pe vreunul, n-au timp să te asculte şi te invită să le dai un memoriu. Care va sfârşi, inevitabil, în coşul de gunoi.
Asta se reflectă şi în succesul unor reţele de socializare pe Internet. Doar că nu toată lumea în România are acces la Internet, şi oricum este un erzaţ. Nimic nu poate înlocui o discuţie faţă în faţă. Regret sincer că nu am putut participa la lansarea cărţii Luciei Verona. O citesc pe blog, îmi place foarte mult cum scrie, am citit destule de H. Salem, dar asta nu e totul.
Oamenii au nevoie de sprijinul semenilor lor, au nevoie de parteneri de dialog. În societatea românească este un uriaş şi periculos deficit de comunicare. Nu mai ştim şi nu mai putem să comunicăm, nu mai putem intra într-un dialog firesc. Nu mai ştim cine ne sunt vecinii, aflăm că unii au murit singuri în casă abia când aerul devine irespirabil de duhoare sau când dau năvală pompierii să spargă uşa apartamentului cu pricina.
Într-o lume a "comunicării" oamenii sunt tot mai departe unii de alţii, nu mai au capacitatea de a auzi şi de a înţelege ce spun ceilalţi. Şi asta e grav, e foarte grav.
Am privit spectacolul grotesc al adoptării Bugetului de Stat pe 2009. Nu discut conţinutul lui, şi nici nu este important. Dar aia n-a fost dezbatere. Nimeni nu se înţelegea cu nimeni. Totul era formal, un joc de umbre şi lumini, de convenţii şi de clişee. Indivizii ăia nu exercitau suveranitatea în numele naţiunii române, şi nici măcar nu se reprezentau pe ei. Nu, erau un soi de păpuşi dezarticulate, care făceau figuraţie într-o piesă care le depăşea puterea de înţelegere.
Dezbaterile alea în direct, cu moderatori năuci şi invitaţi care nu au nimic de spus, sunt o culme a imposibilităţii de a comunica. De ce s-a ajuns aici? Pentru a comunica, trebuie să ai ceva de spus. Oamenii ăia nu au nimic de spus. Deşi asupra ta se abate un puhoi de vorbe, ele au ajuns un soi de cortină de zgomote, un fundal zumzăitor. Atât şi nimic mai mult.
Avem nevoie de comunicare, asta e sigur. Pentru a reînvăţa comunicarea trebuie să ne pese. De noi şi de ceilalţi, de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Asta echivalează cu a trece de la supravieţuire la vieţuire.

7 comentarii:

Anonim spunea...

Constantin, Romania nu este o exceptie. Problema ce o sesizezi e tipica pentru societatea capitalista. Nici eu nu pot sa dau de reprezentantul meu in Parlament. Ma suna doar la alegeri sa imi ceara votul. Nu are nimeni timp sa stea la taifas. Singurul avantaj este ca sistemul este atit de bine pus la punct aici ca nu ai nevoie sa apelezi la cineva din administratie. La primaria orasului am fost o singura data sa imi cumpar un container suplimentar pentru reciclarea deseurilor.

Dar eu inteleg ce spui. Nu sunt un nostalgic comunist, insa si eu trag aceleasi concluzii ca si tine. Pe vremuri aveai cu cine vorbi, si oamenii ascultau.

Ideea e ca sistemul asta asa zis democratic te alieneaza in sensul ca problemele tale existentiale sunt prioritatea 1. Nici eu nu ii stiu pe toti vecinii mei. La mine pe strada e o liniste de sanatoriu. Nimeni nu vorbeste cu nimeni decit poate de Craciun, cind se rostesc citeva fraze de complezenta. Daca incerci sa filozofezi devii suspect :)

Constantin Gheorghe spunea...

Karakas, e o problemă critică. Politicul corect este semnul unui eşec al comunicării. Se crează coduri, care golesc de conţinut relaţiile dintre oameni. Iar lipsa de comunicare se decontează în situaţii de criză.

Anonim spunea...

Absolut de acord prietene. Conventiile in comunicare ne robotizeaza, astfel ca nu mai stim sa gindim in situatii critice la care nu am mai fost expusi. Oricum, multumesc ca ne tii in forma, si ne prezinti materiale care pun neuronii in miscare!

Dan Selaru spunea...

Perfecta dreptate, sunt ingrozit de ceea ce se intampla. Am norocul ca mai am niste prieteni. Violenta, intoleranta, lipsa dialogului prin impunerea unor subiecte tabu, lipsa de educatie, lipsa de argumente logice, multe altele ma fac sa ma simt inadaptat zilei de azi. Tratez totul cu umorul, scremut, de care mai sunt in stare sa dau dovada dar e fals si tragic. E mai curand un strigat de acceptare. Poate castig la loto si plec la dracu'n praznic.

Constantin Gheorghe spunea...

Dane, nu fi egoist! Plecăm la dracu' în praznic! Dacă regret ceva este că n-am plecat în primele zile din 1990. Dar nu s-a putut. sunt multe obstacole. Nu e o decizie uşoară. Dar dacă aş fi mai tânăr, mâine aş întinde-o!

Anonim spunea...

M-am gândit de mult să plec. Chiar aş putea în condiţii decente. Vârsta şi experienţa mea sunt un atu serios. Mă ţine pe loc familia. Şi nu copii, ei s-ar sedurca. Nici parinţii. Sunt morţi şi le-am făcut tot ce trebuie.
Mai am cam 10 ani activi în care aş putea face şi altceva decât să aştept pensionarea...

N. Raducanu spunea...

"Plecam","plecam", dar noi cei care am plecat de peste 20 de ani din tara si ne arde cumplit dorul de Romania, cu toate editorialele si blogurile ce ar trebui totusi sa ne faca rationali?

Fără ură, dar cu îngrijorare, despre viitor.

  Văd că și Elveția dă târcoale NATO. Cică îi tremură anumite părți ale anatomiei de frica rușilor. Măi, să fie! Când dracu au dat năvală ru...