Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Nimic nou pe frontul inflaţiei

"Economia de piaţă, în starea actuală a cunoştinţelor, este cel mai eficace dintre toate sistemele economice; ea generează creşterea cea mai mare posibil şi tinde să o redistribuie în interiorul naţiunilor şi între naţiuni. Tot graţie mecanismelor de piaţă putem gestiona cu cel mai mic preţ posibil ameninţările care planează asupra dezvoltării durabile, precum epuizarea resurselor naturale şi a altor pericole ecologice. Invers, demersurile autoritare şi centraliste sunt întotdeauna cele mai oneroase şi mai puţin productive; preţurile pieţei se dovedesc întotdeauna semnale mai raţionale decât constrângerile administrative." Acest lung citat constituie una dintre concluziile unei cărţi cu un titlu care seamănă mai mult a sentinţă: "Economia nu minte". Autorul ei este Guy Sorman, un reputat economist francez de şcoală neo-liberală.

Să zicem că economia nu minte, deşi avem serioase dubii, întemeiate pe o relaţie nu tocmai prietenoasă atât cu portofelul propriu, cât şi cu piaţa. Matache, Amzei, Domenii... În aceste condiţii, se pun două întrebări: dacă economia de piaţă e mai raţională şi mai eficientă decât intervenţia administrativă în materie de preţuri, ce dracu au căutat năucii ăia la Cotroceni, să discute despre preţurile la alimente şi la carburanţi?

Sigur, un exerciţiu de imagine şi o gargară cu demagogie fac bine la sănătatea politicianului naiv, aflat între două mandate şi cu prea puţine succesuri la activ! Dar fac bine la sănătatea economiei? Iar portofelul meu va fi mai puţin depresiv după asta? Sau îi dau în continuare Prozac?

Urmează, logic, o serie de alte întrebări: ce anume semnale dau preţurile, şi mai ales cui? Şi cât de raţionale sunt ele, semnalele? Să luăm preţul petrolului. Cum ne-am obişnuit de mai bine de un an, el creşte, şi creşte, şi iar creşte, şi tot aşa. Acum e pe la 147 de dolari barilul. Problema e că nimeni nu mai ştie de ce creşte. Am asistat la cea mai ineptă colecţie de explicaţii. Şi tot nu ştim de ce creşte, cu adevărat. Iar dacă nu ştii de ce creşte, nu ştii ce poţi face pentru a contracara consecinţele creşterii.

În acest mediu ceţos, în care mâna invizibilă a pieţei fie a făcut un cârcel, şi nu poate interveni, fie nu are un creier la capătul terminaţiilor nervoase, totul este posibil. Atunci, ce mai rămâne din "raţionalitatea pieţelor" şi din capacitatea lor superioară intervenţiei puterilor publice de a gestiona procesele economice complexe? Nimic!

Inflaţia este un fenomen economic vechi de când lumea. Cauzele ei sunt multe, deşi nouă ni se tot serveşte prostia aia cu salariile care, dacă le pune dracu să crească, trezesc frumoasa din statistica adormită, espectaţia inflaţionistă. Şi cum apare inflaţia(care, în paranteză fie spus, nu este în totalitate un fenomen periculos, mai mult, puţină inflaţie face bine la sănătatea economiei), cum vine BNR să ne agite pe sub nas sabia "ţintirii inflaţiei".

Numai că nenea Stiglitz, un bărbos simpatic şi laureat al Nobelului pentru economie ne arată cum "ţintirea inflaţiei" este o altă "gogoaşă" servită naivilor. "Bancherii băncilor centrale formează un club foarte închis care are modele sale şi maniile sale. La începutul anilor 80 ei fuseseră fermecaţi de de monetarism, teorie economică simplistă, propăvăduită de Milton Friedman. După ce monetarismul a fost discreditat-cu mari pagube pentru ţările care s-au lăsat la rândul lor fermecate de monetarism-a început căutarea unei noi mantra. Şi ea li s-a arătat sub forma "ţintirii inflaţiei", teorie conform căreia dacă inflaţia depăşeşte o ţintă prestabilită, dodânzile de referinţă trebuie crescute."

Adică fix ce a făcut jupân Isărescu, pe care Tribunul îl vede premier(rumoare în sală, râsete, chicoteli, aplauze ironice!).

Nenea Stiglitz continuă cu vitriolul: "Această metodă rudimentară se bazează pe o teorie economică mediocră şi pe puţine dovezi empirice: nu sunt motive să se creadă că ORICARE AR FI SURSA INFLAŢIEI, cea mai bună soluţie este creşterea dodânzilor de referinţă. Să sperăm că cele mai multe ţări vor avea suficient bun simţ pentru a nu recurge la ţintirea inflaţiei".

O veste tristă, nene Stiglitz: noi am fost suficient de nesimţiţi să ţintim inflaţia! Chiar dacă ne avertizezi că ea va eşua cu siguranţă. De când aplică ţintirea inflaţiei Isărescu şi BNR au suscesuri după succesuri în ratarea obiectivelor propuse. Şi vine Şeherezada din dotarea BNR, Adrian Vasilescu şi ne spune o poveste fără cap şi fără coadă, din care trebuie să reţinem un singur lucru: Isărescu bun, restul proşti!

În România, de câţiva ani, nu mulţi, este drept, inflaţia este importantă, odată cu petrolul, gazele naturale, alimentele, bunurile şi serviciile la care am renunţat a le mai manufactura şi presta, interpretând de-a'm pulea semnalele "inteligente" ale pieţei. Nu se agita acelaşi nene Isărescu să ne demonstreze că e mai ieftin să importăm decât să producem, că noi producem scump? Acum tot el plânge că deficitul de cont extern e mare, mare, că datoria externă privată a trecut de 50 de miliarde de euro! Să vezi deranj când va trebui să achităm această datorie!

Concluzia care se impune: renunţarea la ţintirea inflaţiei, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, pentru că ar avea un prea mic impact asupra creşterii preţurilor, şi, în plus, slăbeşte economia şi asta generează şomaj.

Noi vom continua să perseverăm în ţintirea inflaţiei. Ceea ce ne arată cât de joasă este calitatea ideilor economice în acestă ţară. Cine va plăti eşecul BNR? Noi toţi!

Dar în tot răul e şi un bine, sau există şansa unui bine: s-o ia pe coajă şi băncile, care au dat credite cui a vrut şi cui n-a vrut, pentru a avea nişte vaci de muls, clienţii, şi profituri nesimţite! Pentru că lor li se datorează multă din inflaţia din România!