Aşa ceva nu se există!

Azi l-am pomenit pe tatăl meu, la şase luni de la moarte. Un gest firesc pentru oricine, credincios sau ateu. Preotul e un tip OK, tânăr, predă şi la Facultatea de Teologie, se înţelegea bine cu taică-meu, i-a făcut plăcere să slujească, şi acasă, şi la cimitir. Au venit câteva rude foarte apropiate. Cred că ştiţi atmosfera unor astfel de momente, nu e cazul să vă spun eu ce şi cum. 

Dar, prieteni, ce e în cimitire(pentru că nu e cimitirul din Giuleşti unde este înmormântat tatăl meu excepţia) ţine de Fellini! E funambulesc! Atmosferă de curtea miracolelor! Oameni decenţi, care îngrijesc mormintele, sau îşi pomenesc morţii, ca mine. Oameni disperaţi, care se închină la moaştele "făcătoare de minuni" ale nu ştiu cui. Buluc pe un cavou. Printre morminte pluteşte fum de tămâie, de lumânări, dar şi miros de gunoaie arse. Se face curăţenie, şi e mai ieftin să le arzi la faţa locului! 

Cerşetorii fac însă toţi banii. Unii, agresivi, cu puradeii după ei. Alţii, mai mult ca sigur din trustul cerşetorilor, protejaţi de o huidumă tuciurie, ocupă poziţiile cele mai "productive". Sunt calmi, profesionişti, au ochiul câmpului, ştiu să analizeze conţinutul paporniţei cu precizia unui scaner de aeroport, ăla care te dezbracă la secundă. Te atacă doar dacă au certitudinea unei pomeni consistente. Alţii, amatori, nu profesionişti, ca primii, rătăcesc printre morminte, poate le pică ceva, să iasă din foame azi. Se mai lasă cu păruieli, dar nu-i bai! Important este că şi-au potolit foamea! 

La intrare, ţigănci vând(scump!) flori ofilite, rebuturi după orice definiţie vreţi. Tot acolo e şi beţivul de serviciu, nelipsit de la poarta oricărui cimitir, mai ales la zile mari, când se împarte şi băutură. Se mai aud şi câte un flex, o lopată sau o înjurătură, că, de, doar cine nu munceşte nu greşeşte! 

Şi cei care vizitează cimitirul sunt de felurite tipologii. Unii, cu îndelungată experienţă, ştiu toate ritualurile, au tot ce le trebuie, sunt planificaţi, sapă, plantează, udă, curăţă, vopsesc, lustruiesc. După care, mulţumiţi de opera lor, schimbă câteva vorbe cu răposatul, îi dau raportul. După care pleacă, cu sentimentul datoriei împlinite. Alţii, aflaţi la începutul experienţei cu cimitirul, au mereu ceva de învăţat, le lipseşte câte ceva, nu ştiu obiceiurile pământului, întreabă în stânga şi în dreapta. Mare greşeală, întrebatul! Pentru că vor obţine o aproape infinitate de variante de răspuns despre una şi aceeaşi nedumerire. Pentru că, de fapt, fiecare dintre cei din cimitir are varianta proprie despre ce trebuie făcut şi ce nu trebuie făcut într-unul sau altul din ritualuri. Şi nici preotul nu are versiunea "canonică". Drept pentru care novicele trebuie să-şi construiască propriul ritual, dacă vrea să n-o ia pe pereţi! 

Altminteri, pe tatăl meu, om căruia i-a plăcut să trăiască printre semenii lui, şi căruia nu-i era deloc greu să intre în dialog cu ei, atmosfera de azi, din cimitir, i-ar fi plăcut la nebunie. Ar fi stat la taclale cu cerşetorii. Şi cu preotul. Şi le-ar fi povestit de felul în care, la numai 23 de ani, la puţini ani după război, a ajuns primar în satul lui, unde harababura era starea de normalitate. Şi ce fericit era că a avut parte de acea încercare. Spunea că a învăţat multe despre oameni din acea experienţă, cam scurtă, ce-i drept, plecând el spre zări mai bune. Sunt convins că despre oameni a învăţat. Dar îmi pare rău să-i spun că harababura nu avea cum s-o pună în ordine. Aşa ceva nu se există!