sâmbătă, 14 august 2010

Prizonierul caniculei



Mă simt în Bucureştii sub caniculă ca şi cum Iadul şi-ar fi deschis o sucursală şi vrea să obţină profit maxim de pe urma acestei "investiţii". Nu am chef de nimic. De bucătărie nu am curaj să mă apropii, iar aragazul nu l-am mai aprins de vreo săptămână. Timp în care salata de roşii a fost(şi va rămâne) felul principal la prânz, ba chiar şi cina, alternativ cu lactatele. Am un munte de peturi, de la apa minerală consumată fără moderaţie. De berică nici vorbă! Cine dracu are poftă de bere după roşii? 

Dacă ies din casă, intru direct în cuptor. Blocul are o curte interioară, unde şi-au montat schimbătoarele de căldură de la aerul condiţionat magazinele de fiţe de la parter. Noaptea, cu geamurile deschise, te crezi în sculăria de la "23 August", în schimbul trei.  Ziua te-ai simţi mai bine în deşert, decât în curtea interioară.

Nici pe stradă nu-i mai bine. Te afunzi în asfaltul care se află într-o stare de agregare incertă, între solid şi lichid. Umezeala nu te lasă să respiri. Nu mai vorbesc de mirosurile diverselor gunoaie în descompunere. Căldura i-a alungat până şi pe ţiganii care îşi făceau veacul în parcare, iar noaptea cerşeau pe la Athenee Palace şi Radisson, cu puradeii în braţe sau agăţaţi de fustele pirandelor.

Oraşul este mort. Nu că în condiţii mai clemente de climă ar fi mai viu vara. În afară de cluburi şi cârciumi, nu ai unde te duce. Te saturi şi de Grădina Botanică, şi de Cişmigiu(vai de mama lui de parc!), şi de Herăstrău, şi de Muzeul Satului. Te saturi şi de căscat gura prin mall. 

Nu am nervii să fac şapte ore până la Braşov sau Bran. Marea este exclusă, şi asta de multă vreme. Nu m-am dat niciodată în vânt după litoralul românesc. Am iubit mereu muntele, dar acum a ajuns şi el un soi de mall, unde te calci pe picioare cu turme de "turişti". Nu mai am vârsta urcatului pe cine ştie ce trasee izolate, unde să scapi de năuci în şlapi. 

Una peste alta sunt prizonierul caniculei în pomenita sucursală a "Iadul" S.A. Sper să mă ţină nervii până se termină, deşi nimeni nu poate spune când se va termina. Norişorii pe care i-am văzut în zare(şi pe care îi vedeţi în poză) mi-au dat ceva speranţe. Cred că totul se va rezuma la speranţe... 

Un comentariu:

Anonim spunea...

Nu sunteti singur. Noroc cu laptopul, Apropos de postarea ulterioara, mai bine nu va citeam ca m-au apucat nervii in ciuda caldurii. Ce dracu' putem face, suntem manipulati ca niste marionete