Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

"Tuturor medicilor care strâng din dinţi"

Sistemul public de sănătate este într-o profundă criză. Despre unele dintre cauzele crizei vorbeşte Corina, şi cred că ea a pus cel puţin un punct pe i. Şi ceea ce spune ea pe scurt, spune în amănunt, într-o scrisoare deschisă adresată ministrului Sănătăţii, de existenţa căreia am aflat de la Turambar, Sebastian Corn, medic de profesie. Vă invit s-o parcurgeţi cu atenţie şi înţelegere, pentru că e democratic şi moral să ascultăm şi punctul de vedere al celor puşi acum la zid de o campanie media în nota obişnuită de imbecilitate a presei româneşti.

Să ne înţelegem bine: medicii nu sunt nişte sfinţi. Nu sunt nişte asceţi, şi nici samariteni. Greşesc şi ei, din aceleaşi motive pentru care greşim şi noi, în meseriile sau în alegerile noastre. Dar nu putem judeca la grămadă. Sunt cazuri individuale, care trebuie tratate individual.

Public acest fragment, pentru că mi se pare esenţială observaţia medicului Corn: este vorba de priorităţi. De fapt, noi nu ne-am despărţit de un mode de gândire primitiv, mai mult, Boc duce pe noi culmi acest mod de gândire ceauşist: investiţia în fiare, în detrimentul investiţiei în oameni.

" Aţi fost vreodată, domnule ministru, să vedeţi ce se petrece în spitalele din provincie? Nu mă refer la vizitele fulger în care aţi schimbat nişte directori de spitale, şi asta în condiţiile în care ştiaţi prea bine că problemele de personal din provincie sunt cu mult mai grave decât în Bucureşti, astfel încât în anumite judeţe nu se poate constitui o linie de gardă de ATI de exemplu… Nu la asta mă refer, domnule ministru, scuzaţi că vă atrag atenţia…

Mă refer la absenţa celor mai elementare facilităţi de practică medicală serioasă, domnule ministru. Am colegi care lucrează în provincie, am colegi care-şi cunosc meseria, dar care nu au cum s-o practice… Predecesorii dumneavoastră s-au lăudat cu nenumăratele dispozitive hi-tech pe care le-au cumpărat, cu investiţiile nemaipomenite de care a beneficiat medicina: computere, laptopuri, CT-uri, RMN-uri etc. N-am văzut pe nici un ministru, însă, şi, din păcate, nici pe dumneavostră nu v-am auzit vorbind, despre politica de personal din sănătate, domnule ministru. Toate sculele alea frumoase, toate sculele alea care au costat o sumedenie de bani, trebuie operate cu personal calificat, domnule ministru. Degeaba cumpără Z din oraşul M un echo doppler dacă nu are cine să-l folosească. Degeaba cumpără acelaşi Z din acelaşi oraş M o trusă de endoscopie dacă n-are cine s-o folosească. Sau, degeaba sunt la Curtea-de-Argeş chirurgi generalişti dacă nu există suficienţi anestezişti astfel încât să-şi poată efectua operaţiile.

Acum, eu ştiu că sunt cârcotaş – dar nu ştiu de ce, îmi este imposibil să nu mă gândesc că este mult mai facil să faci achiziţii de tehnologie în valoare de milioane de dolari/euro, decât să investeşti în personal, în calificări şi în programe. Poate că recompensele după achiziţionarea de tehnologie sunt mai… vizibile? Poate că investiţiile în politica de personal nu ajung chiar acolo unde trebuie? Uite, dacă aş fi ziarist v-aş pune această întrebare, dacă aş avea prilejul…"

Mai ridică doctorul Corn o problemă importantă: aceea a definirii corecte a malpraxisului. Pentru că nu orice eşec medical este datorat malpraxisului. Medicina are limitele ei. Tratezi oameni, nu boli. Şi în general nu este vorba doar de o singură boală.

"Şi ştiţi de ce mai sunt supărat, domnule ministru? Mai sunt supărat şi pentru că, nu ştiu de unde şi până unde, s-a încetăţenit ideea că în spitale nu se mai moare. Aş vrea să fiu clar: nu pledez, n-aş avea cum, pentru exonerarea celor care se fac vinovaţi, într-adevăr, de culpă medicală. Numai că, după cum bine aţi studiat în perioada în care dumneavostră înşivă aţi fost rezident în sănătate publică, domnule ministru, ştiţi că aşa-numitul malpraxis este un concept diferenţiat în funcţie de arealul în care se practică medicina. Asta n-o spun eu – o spun inşii cei mai nervoşi în ce priveşte malpraxisul, şi anume americanii. Cu alte cuvinte, ceea ce la New York, să spunem, este considerată culpă medicală, este privită cu mult mai multă îngăduinţă la Washoe, să spunem, unde accesul la tehnologie este mai sărăcuţ, unde numărul medicilor este mai scăzut etc. Din acest motiv, spitalelor şi celorlalte aşezăminte medicale din ţările civilizate li se atribuie un anumit grad, în funcţie de capacitatea de rezolvare a cazurilor. Acest grad se regăseşte şi în încadrarea cazurilor de malpraxis. Fireşte, a nu examina un pacient este culpă medicală şi la Tuamotu-din-Vale, pe insulele Marchize, acolo la ei, în Pacific, dar nu la asta mă refer. La noi, în schimb, nu contează că un pacient este examinat şi tratat la Jibou, să zicem – el este considerat, a priori, ca fiind culpă medicală dacă nu are o evoluţie favorabilă, deşi la Jibou nu se pune problema unor capacităţi medicale optimale. În mod similar, am avut prilejul să văd la TV câteva cazuri care nu ţineau de culpa medicală, dar care erau tratate ca atare, fără ca dumneavoastră să explicaţi vreodată (nici predecesorii dumneavoastră n-au făcut-o) că medicina are limite şi că anumite maladii nu sunt compatibile nici cu viaţa, nici cu un diagnostic în doi timpi şi trei mişcări. Această realitate ar trebui să vă fie familiară – nu există specialitate medicală în care capitolul de diagnostic diferenţial să nu ocupe pagini întregi – aţi făcut 6 ani de facultate şi trebuie să ştiţi asta! Pe de altă parte, nu este treaba pacienţilor să înţeleagă cum stau aceste lucruri fără o explicaţie – pacienţii, însă, doar văd cum trageţi concluzii din vârful condeiului, de parcă medicina ar fi un service auto în care omul intră bolnav pe o parte, ieşind pe partea cealaltă, cu necesitate, sănătos şi zâmbitor. "

Trebuie să reaşezăm relaţia medic-pacient pe bazele respectului reciproc şi ale umanismului. Sănătatea nu este şi nu poate fi o simplă marfă. Din pricina acestei viziuni am ajuns acum în impas. Şi, paradoxal, doar cu bani vom ieşi din el, dar prin bani înţeleg nu şpaga dată medicului, ci investiţii inteligente în sistem, începând cu formarea oamenilor care îl ţin în viaţă şi îl fac să funcţioneze.