17 octombrie 1961

Fiecare ţară are momentele sale de istorie de care se ruşinează, pe care le ascunde, ar vrea să le facă uitate pentru totdeauna. Deşi toată lumea(sau aproape) ştie ce s-a întâmplat, nimeni nu vrea să vorbească, sau să-şi amintească despre acele momente ruşinoase. Abia după foarte mult timp, după ce protagoniştii acelor evenimente nu mai sunt în viaţă, după ce dispare contextul în care s-au petrecut evenimentele, începe cu adevărat aducerea la suprafaţă a adevărului. Nu de pe poziţii vindicative, ca acum, în cazul "anti-comuniştilor" de Dâmboviţa. Este mai degrabă nevoia de a înţelege, de a face dreptate victimelor, de a pune lucrurile în ordinea lor.

Un astfel de moment a fost, în contextul războiului din Algeria, demonstraţia "algerienilor" de la Paris, din 17 octombrie 1961. Poliţia franceză a intervenit cu o brutalitate îngrozitoare, a tras în manifestanţi, i-a torturat pe cei reţinuţi, nu mai puţin decât 11.000 de persoane, i-a asasinat pe unii dintre reţinuţi.  Un amănunt: prefect al Poliţiei era Maurice Papon, care a jucat un rol în deportarea evreilor francezi din zona de responsabilitate a guvernului de la Vichy, fapt care i-a adus, în 1983, o inculpare pentru crime împotriva umanităţii, şi o sentinţă de zece ani de închisoare.

Sigur, nu trebuie să uităm contextul în care are loc acest eveniment: războiul din Algeria, violenţele care l-au însoţit, asasinatele, neputinţa politicienilor de a găsi o ieşire onorabilă, sentimentul de umilinţă al cetăţenilor obişnuiţi, care vedeau cum se prăbuşeşte imperiul francez, printre altele. 

Problema este cum facem recuperarea memoriei, şi mai ales pentru ce o facem. Dacă o facem din dorinţa de a închide un capitol de istorie, care ar permite reconcilierea cu trecutul, e de dorit, şi de aplaudat efortul. Dacă o facem pentru a servi unor jocuri politicianiste, ca instrument al luptei pentru putere, atunci lucrurile vor degenera, mai devreme sau mai târziu, iar memoria victimelor va suferi, o dată în plus...