Sursa eşecului

O fi interesant, nu zic nu, Raportul Oxford Analityca, dar când citesc în el despre "moguli", mă cuprinde jalea. Oricum, pe Raport scrie Pippidi plus SAR, că şi ăia au un sistem de subcontractori, capitalismul obligă!

Aşa că vă propun şi o altă perspectivă asupra cauzelor actualei situaţii, care aparţine politologului Vladimir Pasti. Am acordul său pentru publicare. Lucrarea e mai "dolofană". Şi până apuc eu să dibuiesc cum o pot posta integral, vă ofer un fragment din ea. Dacă vi se pare interesantă abordarea, nu vă sfiiţi: spuneţi-i autorului ce şi cum.

Aşadar, citez:

"5. Sistemul principal de distribuţie al societăţii

Orice societate are cel puţin un „sistem de distribuţie” (societăţile pe care le cunoaştem din istorie şi din prezent au mai multe), adică un set de reguli şi instituţii după care resursele societăţii sunt distribuite între membrii acesteia în mod legitim. Marx este cel mai cunoscut dintre gânditorii care au descoperit că principalele reguli ale unui sistem de distribuţie sunt stabilite prin instituţia socială a proprietăţii. Fiind vorba de o instituţie socială, proprietatea se poate referi la orice – natură, bunuri produse de om, oamenii înşişi cu fiinţa, capacităţile şi ideile lor, sau chiar instituţii sociale precum banii şi capitalul, etc. – iar regulile referitoare la proprietate vor determina regulile referitoare la accesul la resursele de toate felurile – bunuri, prestigiu, status, putere, etc. – ale societăţii. Tot Marx este gânditorul care a argumentat prima dată credibil că principalul rost al politicii este să instituie un sistem dominant de distribuţie în societate şi, odată instituit, să îl menţină în funcţiune, utilizând în acest scop resursele de toate felurile – de la bani şi oameni, la forţă brută – ale statului. Ca orice cercetător care face o descoperire importantă, Marx a absolutizat consecinţele descoperirii sale, descriind societatea exclusiv în termenii noului model simplu. Eu pot să îl contrazic acum, dovedind, pe de o parte, că în societatea capitalistă modernă distribuţia resurselor societăţii către populaţie (distribuţia veniturilor în societatea capitalistă) nu se corelează semnificativ cu distribuţia proprietăţii asupra capitalului şi a avuţiei, iar, pe de altă parte, că principala preocupare a clasei politice în societăţile capitaliste dezvoltate este mai degrabă redistribuirea resurselor decât menţinerea corelaţiei distribuţiei lor cu proprietatea. Dar nu o să fac altceva decât să-l nuanţez. Iar tranziţiile postcomuniste ale societăţilor din Estul Europei sunt, probabil, cel mai bun argument în acest sens.

Orice societate are un sistem de distribuţie principal, adică un set de reguli care stabileşte ce şi cât primeşte fiecare membru (categorie de membri) din societate din resursele produse de societate. Acest sistem este întotdeauna o distorsiune a „sistemului egalitar de distribuţie”, adică al acelui sistem simplu în care fiecare membru al unei societăţi primeşte o parte egală cu oricare alt membru. „Sistemul egalitar” este o chestie foarte interesantă pentru că, deşi nu a existat niciodată ca realitate, a fost pe parcursul întregii istorii cunoscute a omenirii termenul constant de referinţă al oricărui sistem de distribuţie concret din societate. Iar principala problemă de legitimare politică a întregii istorii a societăţii omeneşti pe care o cunoaştem nu a fost alta decât de a justifica deviaţiile de la sistemul egalitar pe care le introduce un sistem real de distribuţie, instituit şi susţinut politic, faţă de sistemul egalitar.

6. Împroprietărirea ca sistem principal de distribuţie al tranziţiei

Acest lucru a devenit foarte clar pe parcursul tranziţiilor postcomuniste, pentru că principala sarcină a acestor tranziţii a fost tocmai de a schimba un sistem principal de distribuţie – cel instituit de comunişti – cu un alt sistem principal de distribuţie: cel specific capitalismului de tip occidental. O schimbare de asemenea proporţii este cea mai autentică „revoluţie” (adică „răsturnare” a vechii societăţi), pentru că produce consecinţe atât de vaste în toate domeniile şi schimbarea celor mai importante instituţii sociale, încât se ajunge la o nouă organizare a societăţii. Schimbarea sistemului principal de distribuţie este cea mai radicală dintre toate schimbările unei societăţi. Iar ea produce, după un timp de funcţionare suficient de lung al noului sistem principal de distribuţie, o nouă realitate socială, foarte diferită de cea anterioară.

Ceea ce a clarificat tranziţia postcomunistă a fost tocmai conţinutul esenţial al revoluţiei: schimbarea radicală a regulilor de acces la resurse în societate. O asemenea clarificare mai avusese loc şi odată cu revoluţiile comuniste din aceleaşi societăţi cu 40-70 de ani mai devreme. Dar această evidenţă a fost înlăturată ca nereprezentativă pentru motivul ideologic că a fost comunistă, adică „rea”, ceea ce a fost tradus ştiinţific prin diferite variante ale lui „fals” ca opus „adevărului”. Însă cea de a doua evidenţă, cea a dependenţei succesului tranziţiei postcomuniste de succesul schimbării sistemului principal de distribuţie nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării şi corelaţia dintre cele două trebuie acceptată.

Discursul de legitimare a fost surprinzător de marxist prin structura şi conţinutul său. Dar este vorba, desigur, despre un discurs întors pe dos, care, în loc să argumenteze necesitatea trecerii de la proprietatea privată asupra capitalului, la cea colectivă, argumenta necesitatea trecerii de la proprietatea colectivă – a statului şi a asociaţiilor de proprietari – la cea privată. Cu toate acestea, exact ca în discursul marxist, esenţa schimbării consta în schimbarea proprietăţii, proprietatea se referea la capital, iar schimbarea consta pur şi simplu în schimbarea categoriilor care sunt, în mod legitim, proprietari de capital. Împroprietărirea, pe de o parte, şi legitimarea ei, pe de altă parte, au devenit principalele obiective, activităţi şi măsuri ale succesului în tranziţiile postcomuniste. În acelaşi timp, au fost şi principalele instrumente ale construcţiei noului sistem principal de distribuţie şi criteriul fundamental de întemeiere a noilor reguli de acces la resurse în societate.

Ceea ce, de asemenea, a devenit foarte clar a fost şi faptul că împroprietărirea nu a însemnat o simplă redistribuire a capitalului între proprietari posibili – statul, asociaţiile de mici proprietari, sau un număr mic de mari proprietari – ci crearea bazei economice şi sociale a unui nou sistem principal de distribuţie a tuturor resurselor. Rezultatul împroprietăririi nu a fost doar redistribuirea proprietăţii asupra capitalului. Am avut de a face cu una dintre cele mai vaste reconfigurări a regulilor de acces la resurse, care a inclus noi proprietari şi noi reguli de distribuire a capitalului, ca şi noi beneficiari ai veniturilor la capital, ai prestigiului, ai puterii – politice, economice şi sociale – ai privilegiilor în relaţia cu statul, sau în relaţia cu societatea civilă, ai accesului la informaţie, cunoaştere, educaţie, justiţie, securitate, sănătate, mediu curat, timp liber, tehnologie, calitate a vieţii, şi, în cele din urmă, capacitatea de supravieţuire. Redefinind proprietatea, redefinind cine anume sunt proprietarii de drept ai capitalului şi modul în care este legitimă obţinerea lui, redefinind relaţia dintre proprietarii de capital şi neproprietarii de capital, precum şi ce consecinţe are să nu fii proprietar de capital asupra veniturilor, drepturilor, obligaţiilor şi accesului la resurse, privatizarea a fost baza noii societăţi, cea în care trăim acum.

Noul sistem principal de distribuţie s-a stabilizat relativ târziu, ceea ce este normal dacă ţinem cont că, în momentul în care s-a trecut la construirea lui, societatea românească a căpătat un grad de libertate suplimentar: libertatea de a se reconfigura economic, social, politic, cultural şi, desigur, instituţional, prin modelarea şi nuanţarea noului sistem principal de distribuţie, întemeiat pe proprietatea privată asupra capitalului şi construit prin privatizarea de către stat a capitalului aflat în proprietatea sa.

Acum putem sintetiza relaţia dintre termenii iniţiali ai acestei cercetări: gradul de libertate suplimentar, revoluţia anticomunistă şi sistemul principal de distribuţie din societate. La sfârşitul comunismului, în societatea românească a apărut un grad de libertate suplimentar: posibilitatea de a schimba sistemul principal de distribuţie al României socialiste. Schimbarea sistemului de distribuţie principal din societate este o revoluţie, din cauza efectelor excepţionale pe care le are asupra întregii societăţi. Indiferent cum se făcea o astfel de schimbare, ea avea obligatoriu o componentă politică, căci sistemul principal de distribuţie într-o societate nu poate fi nici instituit, nici menţinut în funcţiune fără o elită politică care utilizează statul în acest scop. Variantele politice utilizabile, ne arată experienţa capitalismului postcomunist, erau numeroase, de la iniţierea şi chiar realizarea revoluţiei de către regimul politic comunist (ca în China) şi până la înlocuirea totală a elitelor conducătoare ale societăţii cu elite „de import”, ca în cazul fostei RDG.

Parametrii noului sistem de distribuţie în societate erau, la rândul lor, o alegere ce urma să fie făcută politic, pe de o parte, între diferitele forme de capitalism, iar, pe de alte parte, între alternative la capitalism. De exemplu, România a ales politic să reconstruiască ruralul pe un sistem de distribuţie pre-capitalist, bazat pe gospodăria agricolă de subzistenţă plus o economie simplă de piaţă (non-capitalistă), în vreme ce în urban a fost construit un sistem principal de distribuţie de tip capitalist, în varianta capitalismului neo-liberal, dominat de capitalul străin. Gradul de libertate suplimentar a durat o perioadă destul de lungă, aproape tot deceniul 1990-2000, perioadă în care au fost construite, prin împroprietărire – cu pământ, a ţăranilor, şi cu capital a multinaţionalelor plus o mică elită de capitalişti autohtoni (în retragere) – şi prin legitimarea politică a acesteia, noile sisteme principale de distribuţie.

Faptul că, prin construirea a două sisteme de distribuţie principale relativ autonome între ele, societatea românească a fost practic descompusă în două societăţi alternative a fost un efect colateral acceptat cu „plăcere” de noile elite conducătoare ale postcomunismului, căci a fost benefic pentru construirea noului capitalism românesc urban. Existenţa celei de „a doua societăţi” – societatea rurală de subzistenţă, cu deschidere către piaţa simplă - a fost un debuşeu excepţional pentru toate erorile şi efectele, intenţionate sau nu, ale noului capitalism. Pe de o parte, ea a oferit principala bază politică a tuturor elitelor politice postcomuniste. Pe de altă parte, a absorbit mai toate şocurile sociale şi economice ale tranziţiei. Aşa se face că, în ciuda faptului că în mai puţin de un deceniu capitalismul postcomunist a redus numărul salariaţilor la jumătate (de la 8,3 milioane în 1990 la 4,3 milioane în 2000), şomajul nu a depăşit 10% . Rezultatul colateral pe termen lung este, însă, că această a doua societate este acum principalul obstacol în calea dezvoltării şi modernizării României, dar modernizarea şi dezvoltarea nu au fost în poscomunism un obiectiv strategic al niciuneia dintre elitele politice alternative, şi nici măcar al elitelor non-politice. Au fost, poate, un deziderat al populaţiei, dar fără reprezentare politică semnificativă."

E cu "va urma." Dar aici se găseşte esenţa eşecului actualei Românii. Cu toate consecinţele sale.