joi, 30 septembrie 2010

Despre solidaritate în societăţile post industriale




Fiecare mod de producţie îşi dezvoltă propriile structuri sociale, instituţii politice, sisteme de valori morale şi etice. Lucru valabil şi în cazul capitalismului industrial, apărut în siajul Revoluţiei Industriale. Modul de producţie capitalist a presupus, printre altele, solidaritate. Marile întreprinderi fordiste(termen generic, tipul ăsta de organizare fiind evident cu circa 100 de ani înainte de apariţia lucrului la bandă în industria auto) sunt locul în care producţia necesita acţiunea solidară a tutror celor implicaţi în procesul de producţie, de la vârful până la baza ierarhiei.


Fiecare angajat era parte a unui mecanism, şi absenţa unei părţi punea în discuţie funcţionarea ansamblului şi-i afecta pe toţi. Muncitorii depindeau de ingineri şi tehnicieni, aceştia nu-şi puteau pune în operă ideile fără muncitori, iar şandramaua nu funcţiona fără management şi partea economică, şi aşa mai departe. Capitalismul industrial a generat clase sociale bine structurate, cvasi-omogene, în termeni de nevoi şi interese, aflate în competiţie şi nu de puţine ori în conflict, conflict care, la rândul lui, a generat o anumită structură a reprezentării politice, ceea ce numim democraţia reprezentativă.   


Anii 80 ai secolului 20 au marcat începutul destructurării întregului eşafodaj social al capitalismului industrial. Ea s-a accelerat odată cu maturizarea noului tip de capitalism, capitalismul financiar, şi cu răspândirea noilor tehnologii informatice. Procesul poartă numele de "globalizare", deşi este mai complex decât simpla emergenţă a unei pieţe globale şi de răspândire a unor moduri de consum calchiate după cel occidental. În acestă lume în ascensiune solidaritatea nu pare să-şi mai aibă locul, fiind victima individualismului rampant.  Doar că societăţile moderne nu pot funcţiona normal în absenţa solidarităţii.  Întrebarea este: cum putem face noua societate, dominată de individualism, din nou solidară? Sau, altfel pusă întrebarea: cum reinventăm solidaritatea pentru a o face funcţională în societăţi tot mai neomogene, în care pluralismul devine dintr-un avantaj un handicap? 

Aveţi mai jos fragmente dintr-un articol pe tema asta, scris de  Charles Taylor, profesor emerit la Universitatea McGill din Montréal şi cercetător permanent la Institutul de Ştiinţe Umane (IWM) de la Viena.


"La solidarité est une composante essentielle à toute société démocratique, sans laquelle elle s’écroulerait. Aucune société ne fonctionne si un certain seuil de méfiance est dépassé ou si des membres ont le sentiment d’être abandonnés par les autres. Beaucoup voient l’expansion actuelle de la perception individualiste comme l’une des plus grandes menaces à la solidarité. Or, ce phénomène est étroitement lié à la perte graduelle d’une notion d’identité commune.

Aucun hasard donc que les états-providence les plus réussis d’Europe émanent d’une Scandinavie homogène sur le plan ethnique. Dans ces pays, les habitants avaient l’impression de comprendre leurs voisins et leurs concitoyens et de tous avoir quelque chose de très proche en commun.

La difficulté aujourd’hui est de conserver cette notion de forte solidarité au sein de populations de plus en plus diversifiées. Ce qui peut se faire de deux façons. La première est de retourner aux anciens modes de solidarité. L’identité française est par exemple construite autour de sa marque de fabrique connue sous le nom de laïcité. Mais les efforts de la France pour renforcer la solidarité en insistant sur la laïcité et en érigeant un barrage contre l’immigration musulmane sont à la fois inefficaces et contre-productifs, car ils empêchent beaucoup de personnes d’avoir le sentiment d’appartenir à la nation alors qu’elles vivent déjà en France.

La seconde manière de préserver la solidarité est de redéfinir l’identité. Aujourd’hui, toutes les sociétés démocratiques sont mises au défi de redéfinir leur identité en prenant en compte de nouveaux facteurs externes et internes. Penchons-nous sur le cas de l’influence des mouvements féministes à travers l’Occident. Les acteurs de ces mouvements faisaient partie intégrante de leur pays mais n’avaient pas accès à un statut complet de citoyen. Ils l’ont exigé et, en l’obtenant, ont redéfini l’ordre politique.

L’épreuve actuelle est de pouvoir apaiser la crainte que nos traditions sont compromises ; de tendre la main vers les étrangers arrivant chez nous et de trouver une manière de recréer l’éthique politique autour du noyau des droits de l’homme, de l’égalité, de la démocratie et de l’absence de toute discrimination. Si nous y parvenons, nous pourrons susciter le sentiment de tous appartenir au même endroit, même si nos raisons de croire sont différentes.

Mais la concrétisation de cette vision est sérieusement entravée par la montée de l’individualisme – l’intérêt de plus en plus accordé à ses propres ambitions et à la prospérité économique. En effet, l’absence totale de solidarité – si horriblement évidente dans le débat sur les soins de santé aux Etats-Unis – sape la base de toute société démocratique moderne." Citiţi restul articolului aici.  



Închei cu o întrebare: ce facem în cazul unei societăţi care, precum societatea românească, a involuat în zona premodernă. Cum ajungem la solidaritate? care vor fi mecanismele de solidarizare, atâta vreme cât principalul organizator al solidarităţii sociale, statul, este practic absent de la obligaţiile sale, şi ne străduim să-l scoatem definitiv din viaţa noastră?  

Un comentariu:

Karakas spunea...

Intrebarea care o pui e general valabila pentru toate tarile capitaliste, nu doar pentru Romania. Romania doar a fost impinsa pe acest drum in mod brutal de regimul marioneta al puiutzului de Licurici.

Nu exista raspunsuri simple la intrebarea cum refacem solidaritatea. Unul din vectori ar fi cel ar refacerii statului, in speta a celui social. Deci, aducerea la putere (prin mijloace democratice sper) a unor forte politice care sa schimbe macazul, dar in mod inteligent. Un asemenea grup il vad coagulindu-se in jurul domnului Nastase.

Alti vectori tin de capacitatea indivizilor de a construi comunitati de interese cu sau fara sprijinul statului. In Romania este nevoie de stat. De exemplu, in agricultura si in micile industrii, recrearea unui spatiu vital (legislativ, economic etc) care sa permita relansarea conceptului de cooperative de productie, sau Case de Ajutor (gen banci comunitare).

Un alt vector la fel de important este educatia. Fara educatie de calitate nu ne putem astepta ca indivizii ajunsi maturi sa inteleaga complexitatea realitatii si sa fie in stare sa o modeleze.

In fine, cred ca trebuies stimulat "nervul" societatii civile, care a sucombat, lasind sindicatele sa elibereze valvele presiunii sociale. E nevoie realmente de o miscare civica care sa vina in intimpinarea politicului, si care sa ii tempereze din timp excesele de zel ideologic, atunci cind e cazul.