sâmbătă, 25 septembrie 2010

Asta e!

Bucureştiul nostru cel de toate zilele: un oraş care moare pe bucăţi, în timp ce pe corpul lui apar tot felul de excrescenţe, ca un soi de cancer de lux, gen Pipera sau Băneasa,  care îl fac şi mai hidos. Boomul imobiliar a fost pentru el un blestem, nu o oportunitate. S-a construit mult, prost, ieftin, fără gust, fără cap, oriunde s-a găsit o bucăţică de pământ în zone care promiteau profituri exorbitante. La asta s-au adăugat lipsa de gust a celor care au comandat construcţiile, lăcomia lor. lipsa de morală a arhitecţilor, pe care i-a durut în cur de contextul în care construiau, şi corupţia celor care au aprobat construcţiile.  


Bucureştii sunt un oraş scăpat în mână de edili, de arhitecţi, de constructori, de planificatori. Un oraş urât de cetăţenii lui, cărora nu le pasă de nimic. Mizeria îl potopeşte, cum te îndepărteză de arterele principale, unde se mai păstrează cât de cât aparenţele. Clădiri pe care cu puţin interes şi nu cu foarte mulţi bani le-ai putea transforma în adevărate bijuterii se descompun, iar pe locul lor răsar tot felul de oribilităţi, ieşite din mintea odihnită a unor arhitecţi de doi bani.

O menţiune specială pentru sediul GDS. Clădirea este de patrimoniu, a fost refăxcută splendid de "Trustul Carpaţi" în anii 70-80, după care a încăput pe mâna jigodiilor de la GDS. Care scot bani frumoşi de pe urma ei, sub-închiriind spaţiul. Dar un ban n-au dat, timp de două decenii, pentru a o întreţine. Faţada se duce deja dracului. Sigur, tembelii aşteaptă să sară statul cu banii, să le repare lor clădirea. Clădirea are însemnele de monument istoric, dar asta nu-i foloseşte la nimic.


Apropo de societatea civilă. Unui ONG mai năzdrăvan i-a venit ideea să marcheze traseele turistice din Bucureşti cu paşii ăia verzi. Dacă mă întrebaţi pe mine, e o prostie. Nu de glumiţe d'astea are nevoie oraşul, ci de curăţenie, de refacerea monumentelor istorice, de organizarea unor evenimente gen "Festivalul George Enescu", şi de nişte concetăţeni civilizaţi. Şi turiştii au să găsească drumul, mai mult ca sigur.




Amintiri despre viitor  



Viaţă de câine. Începutul.


Yeti, omul şpăgilor, urme pe asfaltul Bucureştilor






GDS







La Gara de Nord, Hotel Clorofila, ultimii nostalgici.

Un comentariu:

Fluieratorul spunea...

Hm, am facut poze din astea prin Bucuresti la greu, in unele locuri pot spune ca tare interesant a fost trecutul Bucurestiului, si ala ante si interbelic, chiar si ala romantic de pina prin anii '70. Acum ce nu cade in ruina da de prost gustul de bani multi, ce nu se naruie se fatzuieste la modul cel mai penibil. Pacat si de lucrurile de care n-am avut grija, nici de alea pe care le-am impins in groapa cu buna stiinta. Oameni mioritici.