Tendinţe şi consecinţe

Anul 2010 va fi extrem de interesant şi în plan internaţional, mai ales din perspectiva schimbării raporturilor de forţe la nivel global. Scriam anul trecut că ţările care vor rezista cel mai bine crizei economice vor avea un avantaj în acest proces, paşnic, pentru moment.

Este evident că marele câştigător al crizei economice şi financiare globale este Republica Populară Chineză. Momentul de cotitură în perceperea ei de către ceilalţi a fost cel al Olimpiadei de Vară de la Beijing, din august 2008. Sigur, China nu este un paradis al democraţiei, şi nici un exemplu de armonie internă. Problemele cu tibetanii şi uigurii sunt cele mai vizibile, dar nu singurele. Sunt şi alte motive de îngrijorare în ceea ce-o priveşte, atât de natură politică(un partid care nu mai are raţiuni ideologice, fiind doar un instrument de putere, lipsa de alternative politice, sistemul autoritar care este pus la îndoială tot mai deschis, etc), economică(dezechilbre între ramuri economice şi între regiuni, problema excedentului comercial, presiunile internaţionale pentru reevaluarea valorii yuanului, considerat subevaluat artificial, o posibilă criză imobiliară, etc), sociale, unele create de poluare sau de goana după terenuri destinate industriei.

Evenimentul cel mai important care priveşte reevaluarea poziţiei RPChineză în zona Asia-Pacific este crearea unui spaţiu de liber schimb cu şase ţări din Asia de Sud-Est, a treia zonă de acest fel fin lume, după UE şi NAFTA. Acest acord, care stârneşte nelinişte în rândul unor ţări din zonă, este totuşi unul de neevitat, China, ca putere economică, fiind atât de mare, încât forţei ei de atracţie nu-i poate scăpa nimeni. Un al doilea front al expansiunii Chinei la nivel global este în Africa, un continent pe care Occidentul pare să-l ignore şi acum.

SUA, ca putere economică, este într-un puternic şi evident declin. Ca putere militară nu are încă un rival global, numai că forţele armate americane sunt deja suprasolicitate de două războaie locale, inutile, ţinând cont de obiectivele declarate, şi fără o perspectivă "luminoasă", în sensul unei ieşiri onorabile.

Acum influenţa Occidentului se joacă în Afganistan. Dacă eşuează în Afganistan, atunci capacitatea Occidentului de a influenţa lucrurile la nivel global va fi ruinată, pentru multă vreme. În plus, Occidentul nu mai are nici monopolul în materie de creştere economică prin inovare, nici în materie culturală, nici în privinţa valorilor "pozitive".

Influenţa sa se joacă şi în altă zonă: cea a Orientului Mijlociu. Unde tulburările interne din Iran deschid o serie de oportunităţi, dar sunt şi un mare pericol, pentru că destabilizarea Iranului poate contamina zona, şi aşa instabilă, în special Irakul, vecinul său, unde lucrurile nu sunt clare deloc. Cât priveşte Israelul şi criza palestiniană, încep să cred că nimeni şi nimic nu pot determina o soluţie. Aici va rămâne un focar de criăe şi de conflicte multă vreme de aici înainte.

În jocul de putere la nivel global vor conta foarte mult consecinţele schimbărilor climaterice, pe de o parte, şi deteriorarea calităţii guvernării, pe de altă parte. Deşi nu cred în totalitate în scenariul încălzirii globale, nimeni nu mă poate convinge că activitatea umană nu are consecinţe grave asupra mediului. Şi eşecul Conferinţei de la Copenhaga, din decembrie 2009, nu este de bun augur. Cred că mai mult decât "războiul împotriva terorismului", războiul împotriva schimbărilor climaterice devine o prioritate şi o urgenţă.

Deteriorarea calităţii guvernării este evidentă, şi ea s-a accentuat după căderea comunismului. Democraţia este un sistem politic imperfect şi fragil. Mai ales dacă scade încrederea cetăţenilor în capacitatea lui de a funcţiona în folosul interesului public, ceea ce nu mai este cazul acum, nicăieri în lume.

Evident, să nu uităm de criza economică. Sfârşitul ei este departe de a fi consfinţit în acest an. Sincer vorbind, este posibil ca toate consecinţele ei să se consume abia în următorii zece ani. Marea Criză Economică din 1929-1933 s-a încheiat în SUA abia în 1944, dar în ce condiţii: la apogeul producţiei industriale de război, când ploua cu bani şi cu comenzi de stat, când se dezvoltau programe precum cel nuclear, care numai el a consumat fantastica sumă de 2 miliarde de dolari, la valoarea de atunci.

Sigur, e doar un punct de vedere, dar merită să ne aruncăm ochii şi dincolo de zbaterile comice ale politicii dâmboviţene, unde Honorius Prigoană este bomboana pe coliva unei guvernări anapoda, în care selecţia prin bani şi demersul populist sunt determinante pentru viitor.