Să lăsăm fleacurile! Să trecem la lucruri serioase, pentru că nu dezvăluirile Fecioarei din Pleşcoi ne vor scoate din căcatul economic şi social în care suntem vârâţi până peste cap. Şi lucrurile serioase înseamnă, în Românica şi în lume, valabilitatea modelului economic dominant, adecvarea lui la realităţile în schimbare ale unsei lumi aflată în accelerată globalizare.
Când afirm că ne aflăm în faţa celei mai grave crize a capitalismului din întreaga sa istorie fac o constatare, nu o contestare. Dar contestarea există, şi devine tot mai puternică şi mai bine structurată, cuprinzând şi oameni care nu ar avea motive să-l conteste, fiind premianţi ai sistemului, precum Soros. De ce se întâmplă asta? Au devenit contestatarii "comunişti" peste noapte? Sau ei conştientizează faptul că abia acum se coc condiţiile pentru generalizarea comunismului, pe fondul eşecului capitalismului, aşa cum se prezintă el azi?
Nu, contestatarii, chiar şi aceia care se revendică de la Marx, nu se gândesc la distrugerea capitalismului, ci la corectarea erorilor de sistem, care, prin agravarea lor, ar duce la dispariţia lui. Un articol din "Le Monde" ne arată o cale de abordare, prin apelul la Keynes şi la epoca lui. Este adevărat că mulţi văd în Keynes un salvator al capitalismului. Şi într-o oarecare măsură afirmaţia este adevărată. De ce? Iată ce scrie Paul Jurion: "Le capitalisme des années 1930 était en train d'échouer, et la quasi-totalité des membres de l'entourage immédiat de Keynes s'étaient convertis au marxisme et citaient désormais l'Union soviétique en exemple. Mais lui n'avait que dégoût pour le communisme, et il entreprit de "sauver" le capitalisme pour ce qu'il avait de bon à ses yeux : un attachement jusque-là indéfectible aux libertés individuelles.
La pensée de Keynes était loin d'être aussi originale au sein de la science économique de son époque qu'on ne le dit aujourd'hui. Ce qui était neuf, ce n'était pas le remplacement de quelques courbes économiques par d'autres, c'était de placer au centre de son édifice théorique un impératif : faire du plein-emploi un principe intangible autour duquel redéfinir l'économie.
Pourquoi le plein-emploi ? Keynes n'était pas d'avis que les travailleurs font les révolutions : pour lui - il l'écrivit à propos de l'Union soviétique - ce sont les intellectuels qui entraînent les travailleurs à leur suite. Si ses amis se ralliaient à la cause du communisme, c'était par écoeurement devant la misère, un fléau qui rendait vain tout accent mis sur les libertés individuelles. Les intellectuels brandiraient bientôt l'étendard de la révolution, et la Grande-Bretagne, déjà secouée par les mouvements sociaux, serait déchirée par la guerre civile. Son souci était de sauver le capitalisme, mais en éliminant la cause principale du dégoût qu'il suscitait chez lui et chez ses amis. Keynes mit donc le plein-emploi au centre de la réflexion économique, sut convaincre ses contemporains et, comme il en avait fait le voeu, sauva le capitalisme..."
Cine va salva azi capitalismul? Pentru că problema pe care dorea s-o rezolve Keynes este la locul ei, bine-mersi, şi chiar mai vioaie ca în anii 30. Sărăcia este un flagel, şi cuprinde din nou Occidentul, pentru că nişte tembeli, dornici să-şi ia revanşa după o jumătate de secol de cedări în faţa celor care trăiesc din muncă, au distrus, unul după altul, toate mecanismele care puneau sub control excesele capitalismului, accentuând polarizarea şi excluderea economică şi socială.
Obiectivul ocupării depline a forţei de muncă pare să nu mai preocupe decidenţii politici, fie ei de stânga sau de dreapta. Nici trimiterea autorului articolului la consecinţele automatizării şi informatizării proceselor de producţie nu este foarte convingătoare. De fapt, cele două procese au de-aface cu dorinţa de maximizare cu orice preţ a profitului. Cazul "Dacia Logan" este semnificativ din acest punct de vedere: Loganul este extrem de profitabil, chiar mai profitabil decât modele mai scumpe şi mai sofisticate, ieşite de pe linii de fabricaţie puternic automatizate, deşi este produs apelându-se mai mult la forţa de muncă decât la roboţi. Sigur, pe aici forţa de muncă este foarte ieftină. Dar nu e singura explicaţie.
Peste tot în lume se manifestă un fenomen extrem de periculos, acela al sărăciei din muncă. Acum domină câştigurile din capital, câştigurile din muncă trecând în plan secund. Între muncă şi câştigurile din capital se adânceşte o ruptură periculoasă, pentru că atât capitalul, cât şi câştigul din capital au din ce în ce mai puţină legătură cu munca, înţelegând prin asta lumea economiei reale, producătoare de bunuri şi servicii.
Banii sunt virtuali, şi doar o mică parte din ei intră în lumea reală. Unde sunt nevoi uriaşe de investiţii, de la infrastructuri de transport, sisteme publice de educaţie, la combaterea consecinţelor schimbărilor climaterice. dar toate aceste investiţii au două defecte de fond pentru deţinătorii de capital: au profit limitat şi profitul nu se poate accesa instantaneu, ci doar după perioade lungi de timp. Puţini deţinători de capital îşi mai permit luxul de a aştepta câţiva ani până la apariţia profitului. Mai mult, în căutarea de profit imediat, capitalurile care hoinăresc prin toată lumea cu viteza luminii(pe fibră optică!) au ajus o pacoste, distrugând, nu adăugând, valoare acolo unde este nevoie, în lumea reală.
Capitalurile hoinare şi cei din spatele lor nu au pe agendă deplina ocupare a forţei de muncă. Doar naţiunile şi expresia lor organizată, statele, pot avea aşa ceva pe agendă. Întrebarea este în ce măsură decidenţii politici mai reprezintă voinţa şi interesele cetăţenilor, sau au fost şi ei cumpăraţi de deţinătorii de capitaluri, pentru a ridica toate obstacolele pe care statele le pun în faţa capitalurilor, când acestea interferează cu interesul public şi şi-l subordonează.
Cert este că nu doar recitirea lui Keynes(ca şi recitirea lui Marx, cu toate limitele lui) ne poate fi de folos. Cred că trebuie sămergem mai departe şi să definim un nou sistem de funcţionare a economiei globalizate, care să aibă în vedere un singur lucru: să privilegieze buna funcţionare a economiei de piaţă, nu a capitalismului, şi să găsească justul echilibru între muncă şi capital. Dacă se poate...
Nu pot încheia fără să vă semnalez acest editorial al lui Paul Krugman, despre social-democraţia europeană şi despre miturile negative care o însoţesc.
Şi da, e nevoie de o concluzie, sau mai degrabă de un răspuns: capitalismul va fi salvat de economia socială de piaţă. Cei care gândesc cu mintea lor ştiu şi de ce...
3 comentarii:
Parte a solutiei este un nou tip de control financiar de catre guverne a operatiunilor financiar-bancare. Asta e o dezbatere care a inceput deja, insa cu putine efecte legislative, mai ales in SUA. Krugman si Cohen au niste materiale interesante pe IHT pe tema asta.
Nu cred ca trebuie sa ne temem nici de cuvintul "planificare", intelegind o atentie sporita a guvernelor pentru trendurile de piata. Multe guverne din tari dezvoltate sunt destul de domoale in a a reactiona, si fac mult prea putin pentru a preveni. Sigur, corectiile sunt necesare, dar este nevoie de actiune pentru a preveni tendinte negative. De exemplu: somajul. E foarte simplu sa imparti ajutoare de somaj, dar cum faci sa previi disparitia locurilor de munca? In conceptia neo-cons, statul nu trebuie sa intervina cu nimic pe piata muncii. Gresit!
Este insa fascinanta dezbaterea din SUA despre Europa. Europa este pentru ei un model atit dorit cit si detestat. Ramine de vazut daca americanii vor imbratisa modelul social european. Probabil ca vor lua cite ceva selectiv la inceput.
A dori orbeste ocuparea fortei de munca este o idee contrara progresului tehnologic. Ocuparea fortei de munca aduce progres daca se realizeaza in domeniul creatiei (tehnice si mai putin artistice) si nu la saiba si piulita, cum razbate din articol. Intoarcerea in trecut nu e niciodata posibila. Solutiile rationale ale unei probleme sociale iau in calcul satisfacerea modului actual de a privi lucrurile si nu distrugerea lui. Lasa capitalul sa umble si identifica posibilitati de ocupare a fortei de munca care aduc progres cunoasterii, nu te rezuma doar la a dori simpla inchiriere a bratelor.
Capitalismul exista de pe vremea Imperiului Roman si de atunci prin multe crize a trecut. Poate criza asta ni se pare cea mai mare pentru ca suntem contemporani cu ea. Si totusi, criza din '29-'33 a fost mult mai nasoala. Diferenta este ca azi au dat faliment o gramada de firme, mici si uriase, atunci au murit de foame o gramada, saraci sau bogati.
Trimiteți un comentariu