Criminalitatea ca mod de gestiune

Jean de Maillard este un înalt magistrat francez, vicepreşedinte al Tribunalului de mare instanţă din Orleans, care se ocupă de mutaţiile economice, financiare şi sociale generate de globalizare. la cererea Ministerului afacerilor Externe al Republicii Franceze a întocmit un Raport asupra ameninţărilor care le prezintă circuitele banilor murdari. Vă puteţi închipui că un asemenea om are acces la informaţii clasificate ale statului francez, şi nu numai. Motiv să traduc interviul pe care îl acordă numărului din februarie al revistei economice L'Expansion. Când voi vedea un asemenea interviu, acordat de un înalt magistrat român, abia atunci voi crede că s-a schimbat ceva în justiţia română. Până atunci ne distrăm cu imbecilii de la ANI, DNA şi alte instituţii degeaba.

• Ce vă permite să afirmaţi că o nouă criminalitate, diferită de mafii, a penetrat circuitele economice?

Ezit să vorbesc de delincvenţă sau de criminalitate, căci asta ar confuziona dezbaterea. Prefer să vorbesc de fraudă, de jaf sau de deposedare. Globalizarea economică şi financiară a făcut să evolueze frontierele criminalităţii: celei vechi, de mare intensitate şi frecvenţă i s-a suprapus o fraudă de mult mai mică intensitate, şi de joasă frecvenţă, care este uşor de trecut cu vederea în analizele oficiale. Tehnicile de fraudare au devenit variabile de ajustare ale economiei globalizate, şi chiar instrumente de gestiune ale acesteia, şi nu doar malversaţiuni marginale. Nu este vorba de gangsterismul gulerelor albe ale mafiilor sau ale escrocilor, ci de o prădare, o jefuire a economiei prin intermediul sistemului financiar. Acest jaf este, din partea actorilor, un act raţional, chiar dacă el conduce la iraţionalitate atunci când sistemul se prăbuşeşte, ca în criza subprimes.

• Aceste tehnici sunt frauduloase fără să fie întotdeauna delincvente?

Da, pentru că reglementările statale s-au restrâns în favoarea autoreglementării pieţelor, care-şi fac propria lor lege. Statele au acceptat ca pieţele să se substituie lor, şi au pierdut controlul reglementării. Actorii acestor pieţe pot viola-în general în totală impunitate- ceea ce mai rămâne din legile statelor, atunci când acestea le jenează. Statele sunt depăşite de puterea acestor actori şi de inventivitatea lor. Adesea, actorii acestor pieţe nu au de dat socoteală nimănui, pot face cu uşurinţă tot ceea ce vor, într-o opacitate totală, violând până şi principiile pe baza cărora pretind că funcţionează.

• Cum a introdus scandalul "savings and loans" "criminalitatea ca mod de gestiune"?

La începutul anilor '80 am asistat, în SUA şi în Marea Britanie, la punerea în operă a primelor mecanisme de financiarizare a economiei. În epocă, "savings and loans", instituţii de economisire mutualiste care permiteau accesul la proprietate caselor populare şi clasei de mijloc, deveneau financiar incorecte, pentru că erau în afara pieţei concurenţiale. Ridicarea nivelului dobânzilor, pentru a reduce inflaţia, şi măsurile economice ultraliberale luate de Ronald Reagan vor aduce casele de economii în faliment virtual. Or acest sistem mutualizat era un motor al economiei americane, pentru că susţinea sectorul construcţiilor. Dacă se prăbuşea, economia era ameninţată. Puterea politică va lăsa deci savings and loans să devină ţinta afaceriştilor, mafiilor, escorocilor şi politicienilor corupţi. Toată această lume minunată a făcut banul să se mişte şi a creat o bulă imobiliară care a mascat amploarea falimentului fraudulos. Speculaţii, escorocherii, bancrute, spălare de bani, toate se amestecau într-un ritm frenetic, sub ochii indiferenţi ai puterii publice. Experţii au estimat că între 60% şi 80% din falimentele caselor de economii erau cauzate de derivele criminale.

Acest scandal a introdus criminalitatea ca mod de gestiune a crizelor. A fost un soi de tranziţie dintre un gangsterism tradiţional şi o criminalitate financiară care integra frauda, ca element de reglare, în inima mecanismelor economice şi financiare. Statul şi-a impus să nu intervină, pentru că era o acţiune care venea împotriva doctrinei sale neoliberale, încurajând implicit practicile frauduloase.

• Asta înseamnă că aţi ajuns la concluzia că întreaga economie s-a "criminalizat"?

Nu. Nu spun că economia a devenit în întregime frauduloasă, ci că dacă nu vezi frauda, nu înţelegi nimic din ceea ce se întâmplă. Dacă cineva are nevoie să fraudeze, o va face. dacă poate face altcumva decât să fraudeze, evident că nu va frauda. Concluzia: frauda este un act de gestiuneca oricare altul, nici mai mult, nici mai puţin.

• S-a vorbit mult de rolul băncii americane Goldman Sachs...

Ea a fost, într-adevăr, liderul manipulărilor pieţei care au favorizat formarea bulei Internet, care a urmat crizei savings and loans. ea s-a distins, spre exemplu, la sfârşitul anilor 90, printr-o tehnică frauduloasă de introducere pe Bursă, numită "eşalonare", care îi va aduce o amendă de 40 de milioane de dolari în 2005. Dar nu este singura care face aşa ceva. Spargerea bulei speculative DotCom şi scandalul Enron au revelat rolul JPMorgan, care a creat societăţi offshore în scopul facilitării operaţiilor ilicite ale specialistului în curtajul de energie. Pentru asta va plăti o amendă de 135 de milioane de dolari.

Departe de a fi un scandal izolat, Enron este exemplar pentru noile practici, care pot fi regăsite în alte afaceri: WorldCom, Adelphia, Qwest sau Vivendi. Să oferi informaţii eronate sau înşelătoare despre starea reală a companiei, cu complicitatea auditorilor, a comisarilor de conturi, a contabililor, a agenţiilor de notare, graţie pasivităţii autorităţilor de control, a devenit practică obişnuită, curentă. Warren Buffetva ajunge să deplângă, începând cu 1998, faptul că "mulţi PDG consideră aceste manipulări nu doar convenabile, ci o adevărată obligaţie". Aspectul structural al fraudei o face, în ochii celor care o practică, lipsită de orice conotaţie morală susceptibilă de a-i reţine mai mult sau mai puţin de la folosirea ei.

• De ce au toţi nevoie de aceste practici?

Ei nu au neapărată nevoie de astfel de practici frauduloase, ci doar nu mai recunosc niciun fel de limite. A pune limite face parte din funcţiile statelor, care, în ciuda slăbirii lor, vor să salveze aparenţele. Vedem acest lucru în "spectacolul" pe care îl fac în jurul bonusurilor traderilor sau al paradisurilor fiscale. În realitate fiscalizarea bonusurilor este uşor de ocolit, şi finanţiştii, contrar fraudorilor fiscali sau a mafiilor, nu au nevoie de paradisuri fiscale sau judiciare pentru se ascunde. Ceea ce-i interesează este, înainte de orice, protecţia prin lege a acelor poluri financiare internaţionale unde reglementarea şi controlul sunt laxe, sau, şi mai bine, inexistente, pentru a nu mai fi nevoiţi să se ascundă. statele pot obliga băncile să-şi crească fondurile proprii, dar acestora le este suficient să-şi ducă propriile hedge funds în paradisuri reglementare, unde pot, pe faţă, să uite de aceste constrângeri. În acest fel elveţienii, care ştiu că mai devreme sau mai târziu vor fi obligaţi să coopereze în tot ceea ce priveşte frauda fiscală şi albirea banilor murdari, vor continua să propună marii finanţe savoir-fairul lor în materie de laxism reglementar.

• Calificaţi sistemul financiar mondial drept "finanţă Ponzi", modelul de escrocherie după care s-au organizat fondurile de investiţii ale lui Madoff. Nu-i puţin exagerat?

Nu sunt singurul care vorbeşte de finanţă Ponzi, care a devenit modelul sistemului financiar. Subprimes sunt o schemă Ponzi la scară mare: băncile i-ai introdus în ciclul speculaţiei imobiliare pe cei pe care îi împrumutau, cărora le promiteau participarea la profit. Le spuneau:"Cumpăraţi o casă la 100. Peste doi ani va valora 120. dacă nu aveţi bani suficienţi pentru a rambursa împrumutul, o să vă dăm noi un nou împrumut, reevaluând ipoteca dumneavoastră". Asta a funcţionat câtă vreme bula creştea. Cine s-a îmbogăţit? Nu cei care au luat bani cu împrumut, care au fost aruncaţi afară din casele lor. În schimb s-au îmbogăţit agenţii imobiliari şi bancherii, care făceau să crească bula financiară, titrizând crenţele amărâţilor. Profiturile bancherilor alimentau bula financiară, care, la rândul ei, umfla bula imobiliară. Acest sistem de finanţare nu se baza decât pe el, pe creditul pe care îl oferea. Nu era nicio creaţie reală de valoare. Lovitura de geniu era că acela care împrumuta bani intra într-un mecanism unde era propriul său escroc.

• Explozia veniturilor conducătorilor de top ai întreprinderilor şi băncilor are vreo legătură cu această ivazie a fraudei? Putem vorbi de corupţie?

Bonusurile sunt perfect legale, chiar dacă participă la funcţionarea schemei Ponzi, care ne-a făcut să basculăm într-un univer dincolo de lege. Legea este doar pentru cetăţenii obişnuiţi, şi doar extrem de rar pentru actorii lumii finanţelor. În această transgresare, dreptul nu se mai bucură de cine ştie ce respect. Când trebuie să fraudeze, fraudează, fără cea mai mică mustrare de conştiinţă, pentru că mărimea câştigului a devenit singura măsură a utilităţii sociale. Ce zic bancherii? "Noi am câştigat aceşti bani, putem face tot ce vrem cu ei!" Nimeni nu mai are vreo responsabilitate. dacă a frausat şi a fost prins, plăteşte o amendă ridicolă şi o ia de la început.

• Până unde poate merge această creştere prin fraudă?

Afacerea Enron şi criza subprimes demonstrează că finanţa Ponzi dispune de trei resorturi, care se pot combina diferit: în primul rând, activele insuficient valorificate, ori care nu pot fi valorizate prin simpla funcţionare a legilor pieţei; apoi sunt tehnicile de manipulare, de disimulare contabilă şi de ocolire a legilor care trebuie să prevină fraudarea; în fine, inventivitatea şi proliferarea financiară.

Aceste trei resorturi ale finanţei Ponzi sunt din nou active în pseudo-relansarea economică din acest moment. Imobiliarul nu mai oferă active valorizabile prin intermediul bulelor. Sectorul financiar s-a orientat spre pieţele de acţiuni şi spre derivatele lor, spre materiile prime, aur, datoriile staelor, etc. Cum titrizarea, acestă invenţie de geniu a finanţei Ponzi, este în pană, statele sunt cele care alimentează cu fonduri nelimitate noul ciclu speculativ, din ce în ce mai opac. Sistemul financiar s-a concentrat în jurul câtorva mega-bănci, care fac ce vor în faţa unor state neputincioase. Chiar credeţi că Bursele mondiale sunt euforice pentru că economia se redresează? Căutaţi explicaţia mai degrabă în activitatea dark poools şi a crossing networks, a flash orders sau a tradingului de înaltă frecvenţă, care sunt controlate de un număr mic de operatori, şi veţi descoperi de ce Martin Bouygues nu mai înţelege nimic din evoluţia cursului acţiunilor sale. Pentru că nu este nimic de înţeles: cursurile sunt manipulate în totală obscuritate.

Finanţa mondială mă face să mă gândesc la acel vierme-parazit, care se hrăneşte cu creierul bovidelor şi care moare odată cu gazda sa. Sistemul financiar se va prăbuşi împreună cu ansamblul economiei. Doar dacă nu găseşte un alt mod de a se alimenta, spre exemplu un război mondial, aşa cium s-a întâmplat după criza din 1929. Chiar aşa, am văzut vreodată finanţa murind?"

Plăcerea de a comenta vă revine vouă.