Ţara cumetriilor

Rea e lumea asta, dom'le! Nu poate omul să creştineze un puradel, că sar toţi cu gura pe el! Şi ce dacă l-au cufundat într-o cristelniţă plină cu bacnote de 50 de lei? Păi, ce, nu e banul semnul succesului în ţara asta? Şi atunci?

Faptul că pe naş în cheamă Mircea Băsescu este ABSOLUT lipsit de importanţă. Faptul că fetiţa creştinată este nepoata lui Bercea Mondialu, iar nu are nicio importanţă. Ştim cu toţii asta. Nu înţeleg de ce consumăm atâtea energie în discuţii fără sens.

Suntem ţara care funcţionează pe bază de cumetrie. Totul este o cumetrie: instituţii, relaţii inter-umane, ascensor social. N-ai cumătru, n-ai parte. Ai cumătru, eşti un om făcut!

Putem funcţiona şi altcumva? Da, desigur! Cu o condiţie: să fim o naţiune, nu o uniune de triburi. Cine şi cum ar putea schimba lucrurile? Coana Europa? Păi şi ea se îndreaptă cam în aceeaşi direcţie cu noi. Un lider providenţial? Haida-de! Nevoia? Da, asta ne-ar putea schimba. Dar nu în bine, ci în rău!

Ce ne mai rămâne? Păi, cumetria! Că e mama succesului! Alături de "să moară şi capra vecinului"!

Utopii socialiste

Văd tot felul de apucaţi, care se opun ideii de impozit progresiv şi de supraimpozitare, cu argumente de genul: "Suprataxarea averilor mari sau impozitul progresiv pleaca de la o intelegere gresita a termenului de egalitate de sanse in societate. In fapt, se inlocuieste acest termen de egalitate de sanse (care inseamna ca fiecare dintre noi sa fim liberi sa ne valorificam talentele, aptitudinile, inteligenta cu care suntem dotati natural fara a ne confrunta cu nici o constrangere) cu o egalitate de rezultate (toti ar trebui sa castigam egal in societate adica cei care sunt mai creativi si mai inovativi, care isi asuma riscuri mai mari trebuie sa accepte in mod impus si agresiv sa cedeze din averea acumulata celor care nu au aceasta capacitate).

Astfel de utopii socialiste sunt foarte periculoase pentru libertatea individuala si nu fac decat sa reintoarca societatea romaneasca la practicile de care am scapat prin sacrificiul suprem al unor oameni de toata isprava. Aceste “solutii” ridicate la rang de doctrina de partid si plimbate acum prin fata ochilor nostri nu fac decat sa ne impinga spre o societate in care nu mai avem nici o motivatie sa cream ceva, sa ne ridicam cu un cap deasupra celui de langa noi, sa acceptam sa intram in competitie cu ceilalti indivizi si sa incercam sa progresam individual in societate. Nu vom mai fi orientati catre acumulare, pastrarea si transmiterea din generatie in generatie a ceea ce castigam prin munca si creativitatea noastra (de ce sa lasam mostenire ceva copiilor nostri daca ei vor fi obligati sa plateasca suprataxa pe aceste mosteniri). In plus, astfel de masuri vor da nastere la suficiente motivatii pentru multi din societate sa devina asistati si sprijiniti financiar de cei mai creativi din societate. "

Tipul care scrie astea, Cristian Păun, este profesor la ASE, la două facultăţi private şi la SNSPA. În acest fel se impune dominaţia unei anumite viziuni, profund periculoasă pentru viitorul României, şi, de ce nu, şi pentru cel al capitalismului.

Dacă prostul moare, de obicei, de grija altora, în cazul nostru de grija bogaţilor, îi propun omului o utopie capitalistă absolută: desfiinţarea impozitului. Toată lumea va plăti o taxă minimă, necesară întreţinerii unui serviciu de ordine şi unei armate. În rest, nimic: nici educaţie publică, nici servicii medicale publice, nimic. Cine are bani, îşi cumpără şi educaţie, şi sănătate, şi pensii, şi protecţie, şi orice alt serviciu, până acum mutualizate.

Dacă bogaţii au nevoie de şosele, căi ferate, alte servicii de acest gen, să pună mână de la mână şi să-şi construiască. Cine vrea să circule, îşi cumpără acest drept. Au nevoie bogaţii de forţă de lucru calificată, să facă şcoli, facultăţi, să recruteze tineri, să-i pregătească, pe banii lor.

Să vedem, le convine? Cererea de servicii se va reduce brusc. Ca urmare, cei care vor să supravieţuiască, vor fi obligaţi să crească preţurile. Se numeşte inflaţie de subconsum. Şi se va intra într-un cerc vicios: pe măsură ce preţurile cresc, scade şi cererea, scade cererea, cresc preţurile.

Oamenii, pe bună dreptate, vor vrea salarii mai mari. Până acum am putut face din salariile mici un avantaj competitiv, pentru că exista mutualizarea unor riscuri, sub forma seviciilor publice. Cum bogaţii, care nu vor să împartă cu nimeni bogăţia lor(care nu de ei e făcută, până la urmă, că nu e România o naţiune de genii creative!), nu vor ceda cererilor, violenţa socială va fi la ea acasă.

Primul lucru care se va întâmpla va fi plecarea investitorilor străini. După care vor pleca şi bogaţii României, chiar şi în ţări în care se practică impozitul progresiv şi se taxează moştenirea sau bogăţia. Înjurându-i pe români, pentru că nu le-au înţeles nevoile şi dorinţa lor de libertate.

Să vedem, e funcţional modelul ăsta?

America ni-i farul!

Nu ştiu ce să fac: să mă amuz, sau să mi se facă frică. Azi, în NYTimes Joseph Stiglitz povesteşte ceva despre tatăl său, care, dacă le dă idei idioţilor lui Boc, care se ocupă de "reforma sistemului de pensii", am belit-o scurt: plecăm de la slujbă direct la cimitir! Întrebat de reporteriţă despre ce făcea tatăl său pentru a câştiga bani, acesta răspunde: "He was an insurance agent. He worked until he was 94, when he moved to Atlanta, where my sister was living. He wanted a job, but it is hard to get a job at 94. He worried that there was age discrimination."

Care va să zică, la 94 de ani nu şi-a găsit slujbă şi se simţea discriminat pe criterii de vârstă? Mişto perspectivă! Poate le dă idei şi spaniolilor, care vor să urce vârsta de pensionare de la 65 la 67 de ani. De ce n-o fac direct 80 de ani? Să nu se mai încurce cu o nouă lege!

Trecând peste, sigur, sunt oameni care pot fi activi până la vârste înaintate. Şi nici să fii agent de asigurări nu-i o meserie prea stresantă, într-un orăşel unde te cunosc toţi. Dar nu vorbim despre excepţii, vorbim despre regulă. Cine poate rămâne activ până la 67 de ani în meserii care impun un efort fizic susţinut? Poliţist sau pompier, spre pildă? Şi unde îi angajezi, să zicem, pe ăştia după 50 de ani, o vârstă şi aşa înaintată pentru astfel de meserii?

Pentru unii care cunosc realitatea din statistici şi viaţa de la televizor, mărirea vârstei de pensionare pare soluţia ideală pentru problemele sistemului public de pensii. Nu e. Pentru că, o ştim cu toţii, ORICE soluţie naşte noi probleme. Alţi isteţi propun desfiinţarea sistemului public de pensii, şi să se descurce fiecare. Cei care pot, cotizează la un sistem privat de pensii, deşi dacă au norocul să dea peste nişte meseriaşi, ajung la capul podului, cu mâna întinsă după pomană, cei care nu, treaba lor!

Lucrurile sunt mult mai complicate: sistemele de pensii bazate pe solidaritate între generaţii sunt minate de egoismul noilor generaţii şi de demografie, sistemele mixte, public-privat, nu rezolvă nimic, în afară de faptul că oferă unor băieţi deştepţi bani pentru a face şi mai mulţi bani, sau pentru a-i pierde, iar sistemele integral private au fix aceleaşi probleme cu sistemele publice, din motive diferite, dar şi comune.

Întrebarea este: cum arată un compromis satisfăcător în domeniu? Personal, nu am răspuns la asta. Evident, trebuie să regândim tot în materie de economie. Nu poţi ţine un astfel de sistem în viaţă, când, de fapt, intrarea pe piaţa muncii se face mult mai târziu ca oricând în epoca industrială şi ieşirea este prematură. Vrem să-i punem pe oameni să cotizeze până la 67 de ani, dar la 50 de ani sistemul economic îi consideră gunoaie şi-i rejectează. Ceva nu este în regulă cu modul nostru de gândire.

Sigur, mai există şi soluţia cinică: pastila de cianură pe post de prim talon de pensie. Asta ar rezolva totul. Radical! Şi după cum au evoluat valorile morale în ultimele două decenii, soluţia asta ar avea o mulţime de fani!

Dulăilor, dans!

Prieteni, ORICÂT DE PROŞTI ne-ar crede Pulea Vodă, tot nu putem înghiţi pe nemestecate tâmpeniile astea cu ANI şi DNA. Brusc, se activează cei doi dulăi, care sar la curul lui Geoană şi Năstase. Fix în perioada când se pregăteşte Congresul PSD. Dacă e atât de bou să creadă că aşa îi dă o mână de ajutor lui Mitrea(care, şi fără să fie, o să se "bucure" de statutul de om al lui băsescu!), treaba lui! Dar acum ORICARE dintre candidaţii din PSD care nu e agăţat cu un dosar(şi Mitrea are un dosar, peste care s-a aşternut o linişte suspectă, iar Cristi Diaconescu are şi el ceva bube legate de soţie), va fi privit drept coada de topor a lui băsescu.

Şi uite aşa, dacă vrea să aibă în fruntea PSD un duşman ireductibil, care să rupă şi din el, şi din PDL, tocmai i-a deschis calea. Fie că va fi Geoană, fie că va fi Năstase, fie că va fi altcineva. Foarte bine, ne vom distra! Vorba lui Badea: ţara asta e un veşnic carnaval!

PS: ce-mi place! O luăm de la capăt! Iar cu CNSAS, iar cu turnători, iar cu aruncat în rahat în Biserică, în sportivi, în tot ce mişcă în ţara asta! E bine! Ce criză, ce milionul de şomeri, ce oameni morţi de foame în casă, ce salarii şi pensii micşorate, ce munte de datorii externe, ce români care fug ca nebunii de ţara lor! Reforma morală, tată!

Criminalitatea ca mod de gestiune

Jean de Maillard este un înalt magistrat francez, vicepreşedinte al Tribunalului de mare instanţă din Orleans, care se ocupă de mutaţiile economice, financiare şi sociale generate de globalizare. la cererea Ministerului afacerilor Externe al Republicii Franceze a întocmit un Raport asupra ameninţărilor care le prezintă circuitele banilor murdari. Vă puteţi închipui că un asemenea om are acces la informaţii clasificate ale statului francez, şi nu numai. Motiv să traduc interviul pe care îl acordă numărului din februarie al revistei economice L'Expansion. Când voi vedea un asemenea interviu, acordat de un înalt magistrat român, abia atunci voi crede că s-a schimbat ceva în justiţia română. Până atunci ne distrăm cu imbecilii de la ANI, DNA şi alte instituţii degeaba.

• Ce vă permite să afirmaţi că o nouă criminalitate, diferită de mafii, a penetrat circuitele economice?

Ezit să vorbesc de delincvenţă sau de criminalitate, căci asta ar confuziona dezbaterea. Prefer să vorbesc de fraudă, de jaf sau de deposedare. Globalizarea economică şi financiară a făcut să evolueze frontierele criminalităţii: celei vechi, de mare intensitate şi frecvenţă i s-a suprapus o fraudă de mult mai mică intensitate, şi de joasă frecvenţă, care este uşor de trecut cu vederea în analizele oficiale. Tehnicile de fraudare au devenit variabile de ajustare ale economiei globalizate, şi chiar instrumente de gestiune ale acesteia, şi nu doar malversaţiuni marginale. Nu este vorba de gangsterismul gulerelor albe ale mafiilor sau ale escrocilor, ci de o prădare, o jefuire a economiei prin intermediul sistemului financiar. Acest jaf este, din partea actorilor, un act raţional, chiar dacă el conduce la iraţionalitate atunci când sistemul se prăbuşeşte, ca în criza subprimes.

• Aceste tehnici sunt frauduloase fără să fie întotdeauna delincvente?

Da, pentru că reglementările statale s-au restrâns în favoarea autoreglementării pieţelor, care-şi fac propria lor lege. Statele au acceptat ca pieţele să se substituie lor, şi au pierdut controlul reglementării. Actorii acestor pieţe pot viola-în general în totală impunitate- ceea ce mai rămâne din legile statelor, atunci când acestea le jenează. Statele sunt depăşite de puterea acestor actori şi de inventivitatea lor. Adesea, actorii acestor pieţe nu au de dat socoteală nimănui, pot face cu uşurinţă tot ceea ce vor, într-o opacitate totală, violând până şi principiile pe baza cărora pretind că funcţionează.

• Cum a introdus scandalul "savings and loans" "criminalitatea ca mod de gestiune"?

La începutul anilor '80 am asistat, în SUA şi în Marea Britanie, la punerea în operă a primelor mecanisme de financiarizare a economiei. În epocă, "savings and loans", instituţii de economisire mutualiste care permiteau accesul la proprietate caselor populare şi clasei de mijloc, deveneau financiar incorecte, pentru că erau în afara pieţei concurenţiale. Ridicarea nivelului dobânzilor, pentru a reduce inflaţia, şi măsurile economice ultraliberale luate de Ronald Reagan vor aduce casele de economii în faliment virtual. Or acest sistem mutualizat era un motor al economiei americane, pentru că susţinea sectorul construcţiilor. Dacă se prăbuşea, economia era ameninţată. Puterea politică va lăsa deci savings and loans să devină ţinta afaceriştilor, mafiilor, escorocilor şi politicienilor corupţi. Toată această lume minunată a făcut banul să se mişte şi a creat o bulă imobiliară care a mascat amploarea falimentului fraudulos. Speculaţii, escorocherii, bancrute, spălare de bani, toate se amestecau într-un ritm frenetic, sub ochii indiferenţi ai puterii publice. Experţii au estimat că între 60% şi 80% din falimentele caselor de economii erau cauzate de derivele criminale.

Acest scandal a introdus criminalitatea ca mod de gestiune a crizelor. A fost un soi de tranziţie dintre un gangsterism tradiţional şi o criminalitate financiară care integra frauda, ca element de reglare, în inima mecanismelor economice şi financiare. Statul şi-a impus să nu intervină, pentru că era o acţiune care venea împotriva doctrinei sale neoliberale, încurajând implicit practicile frauduloase.

• Asta înseamnă că aţi ajuns la concluzia că întreaga economie s-a "criminalizat"?

Nu. Nu spun că economia a devenit în întregime frauduloasă, ci că dacă nu vezi frauda, nu înţelegi nimic din ceea ce se întâmplă. Dacă cineva are nevoie să fraudeze, o va face. dacă poate face altcumva decât să fraudeze, evident că nu va frauda. Concluzia: frauda este un act de gestiuneca oricare altul, nici mai mult, nici mai puţin.

• S-a vorbit mult de rolul băncii americane Goldman Sachs...

Ea a fost, într-adevăr, liderul manipulărilor pieţei care au favorizat formarea bulei Internet, care a urmat crizei savings and loans. ea s-a distins, spre exemplu, la sfârşitul anilor 90, printr-o tehnică frauduloasă de introducere pe Bursă, numită "eşalonare", care îi va aduce o amendă de 40 de milioane de dolari în 2005. Dar nu este singura care face aşa ceva. Spargerea bulei speculative DotCom şi scandalul Enron au revelat rolul JPMorgan, care a creat societăţi offshore în scopul facilitării operaţiilor ilicite ale specialistului în curtajul de energie. Pentru asta va plăti o amendă de 135 de milioane de dolari.

Departe de a fi un scandal izolat, Enron este exemplar pentru noile practici, care pot fi regăsite în alte afaceri: WorldCom, Adelphia, Qwest sau Vivendi. Să oferi informaţii eronate sau înşelătoare despre starea reală a companiei, cu complicitatea auditorilor, a comisarilor de conturi, a contabililor, a agenţiilor de notare, graţie pasivităţii autorităţilor de control, a devenit practică obişnuită, curentă. Warren Buffetva ajunge să deplângă, începând cu 1998, faptul că "mulţi PDG consideră aceste manipulări nu doar convenabile, ci o adevărată obligaţie". Aspectul structural al fraudei o face, în ochii celor care o practică, lipsită de orice conotaţie morală susceptibilă de a-i reţine mai mult sau mai puţin de la folosirea ei.

• De ce au toţi nevoie de aceste practici?

Ei nu au neapărată nevoie de astfel de practici frauduloase, ci doar nu mai recunosc niciun fel de limite. A pune limite face parte din funcţiile statelor, care, în ciuda slăbirii lor, vor să salveze aparenţele. Vedem acest lucru în "spectacolul" pe care îl fac în jurul bonusurilor traderilor sau al paradisurilor fiscale. În realitate fiscalizarea bonusurilor este uşor de ocolit, şi finanţiştii, contrar fraudorilor fiscali sau a mafiilor, nu au nevoie de paradisuri fiscale sau judiciare pentru se ascunde. Ceea ce-i interesează este, înainte de orice, protecţia prin lege a acelor poluri financiare internaţionale unde reglementarea şi controlul sunt laxe, sau, şi mai bine, inexistente, pentru a nu mai fi nevoiţi să se ascundă. statele pot obliga băncile să-şi crească fondurile proprii, dar acestora le este suficient să-şi ducă propriile hedge funds în paradisuri reglementare, unde pot, pe faţă, să uite de aceste constrângeri. În acest fel elveţienii, care ştiu că mai devreme sau mai târziu vor fi obligaţi să coopereze în tot ceea ce priveşte frauda fiscală şi albirea banilor murdari, vor continua să propună marii finanţe savoir-fairul lor în materie de laxism reglementar.

• Calificaţi sistemul financiar mondial drept "finanţă Ponzi", modelul de escrocherie după care s-au organizat fondurile de investiţii ale lui Madoff. Nu-i puţin exagerat?

Nu sunt singurul care vorbeşte de finanţă Ponzi, care a devenit modelul sistemului financiar. Subprimes sunt o schemă Ponzi la scară mare: băncile i-ai introdus în ciclul speculaţiei imobiliare pe cei pe care îi împrumutau, cărora le promiteau participarea la profit. Le spuneau:"Cumpăraţi o casă la 100. Peste doi ani va valora 120. dacă nu aveţi bani suficienţi pentru a rambursa împrumutul, o să vă dăm noi un nou împrumut, reevaluând ipoteca dumneavoastră". Asta a funcţionat câtă vreme bula creştea. Cine s-a îmbogăţit? Nu cei care au luat bani cu împrumut, care au fost aruncaţi afară din casele lor. În schimb s-au îmbogăţit agenţii imobiliari şi bancherii, care făceau să crească bula financiară, titrizând crenţele amărâţilor. Profiturile bancherilor alimentau bula financiară, care, la rândul ei, umfla bula imobiliară. Acest sistem de finanţare nu se baza decât pe el, pe creditul pe care îl oferea. Nu era nicio creaţie reală de valoare. Lovitura de geniu era că acela care împrumuta bani intra într-un mecanism unde era propriul său escroc.

• Explozia veniturilor conducătorilor de top ai întreprinderilor şi băncilor are vreo legătură cu această ivazie a fraudei? Putem vorbi de corupţie?

Bonusurile sunt perfect legale, chiar dacă participă la funcţionarea schemei Ponzi, care ne-a făcut să basculăm într-un univer dincolo de lege. Legea este doar pentru cetăţenii obişnuiţi, şi doar extrem de rar pentru actorii lumii finanţelor. În această transgresare, dreptul nu se mai bucură de cine ştie ce respect. Când trebuie să fraudeze, fraudează, fără cea mai mică mustrare de conştiinţă, pentru că mărimea câştigului a devenit singura măsură a utilităţii sociale. Ce zic bancherii? "Noi am câştigat aceşti bani, putem face tot ce vrem cu ei!" Nimeni nu mai are vreo responsabilitate. dacă a frausat şi a fost prins, plăteşte o amendă ridicolă şi o ia de la început.

• Până unde poate merge această creştere prin fraudă?

Afacerea Enron şi criza subprimes demonstrează că finanţa Ponzi dispune de trei resorturi, care se pot combina diferit: în primul rând, activele insuficient valorificate, ori care nu pot fi valorizate prin simpla funcţionare a legilor pieţei; apoi sunt tehnicile de manipulare, de disimulare contabilă şi de ocolire a legilor care trebuie să prevină fraudarea; în fine, inventivitatea şi proliferarea financiară.

Aceste trei resorturi ale finanţei Ponzi sunt din nou active în pseudo-relansarea economică din acest moment. Imobiliarul nu mai oferă active valorizabile prin intermediul bulelor. Sectorul financiar s-a orientat spre pieţele de acţiuni şi spre derivatele lor, spre materiile prime, aur, datoriile staelor, etc. Cum titrizarea, acestă invenţie de geniu a finanţei Ponzi, este în pană, statele sunt cele care alimentează cu fonduri nelimitate noul ciclu speculativ, din ce în ce mai opac. Sistemul financiar s-a concentrat în jurul câtorva mega-bănci, care fac ce vor în faţa unor state neputincioase. Chiar credeţi că Bursele mondiale sunt euforice pentru că economia se redresează? Căutaţi explicaţia mai degrabă în activitatea dark poools şi a crossing networks, a flash orders sau a tradingului de înaltă frecvenţă, care sunt controlate de un număr mic de operatori, şi veţi descoperi de ce Martin Bouygues nu mai înţelege nimic din evoluţia cursului acţiunilor sale. Pentru că nu este nimic de înţeles: cursurile sunt manipulate în totală obscuritate.

Finanţa mondială mă face să mă gândesc la acel vierme-parazit, care se hrăneşte cu creierul bovidelor şi care moare odată cu gazda sa. Sistemul financiar se va prăbuşi împreună cu ansamblul economiei. Doar dacă nu găseşte un alt mod de a se alimenta, spre exemplu un război mondial, aşa cium s-a întâmplat după criza din 1929. Chiar aşa, am văzut vreodată finanţa murind?"

Plăcerea de a comenta vă revine vouă.

De veghe în lanul cu îngeri

A încetat din viaţă J.D. Salinger. Cartea lui, "De veghe în lanul de secară" a încântat sufletul atâtor adolescenţi. A fost un tip ciudat. Din 1965 nu a mai publicat; a trăit în recluziune în casa lui din Cornish (New Hampshire). A avut o viaţă interesantă. Mama sa, pe jumătate scoţiană, pe jumătate irlandeză. Tatăl său evreu polonez. Tipic pentru America începutului de secol 20. A participat la debarcarea în Franţa, în ziua Z, pe plaja Utah. A fost mutat la cotrainformaţii şi s-a ocupat de interogarea prizonierilor.

Viitoarea soţie a lui Charles Chaplin, din pricina căreia a fost obligat să părăsească America, Oona O'Neil, fiica dramaturgului Eugene O'Neil, i-a fost prietenă. A început să publice în The New Yorker. "A Perfect Day for Bananafish" a fost prima povestire care a văzut lumina tiparului, în 31 ianuarie 1948. Romanul său cel mai cunoscut, "De veghe în lanul de secară", apărut pe 16 iulie 1951 a fost vândut până acum în 65 de milioane de exemplare. Se poate spune că Salinger a fost, într-un fel, cronicarul adolescenţei.

Acum este de veghe în lanul cu îngeri...

Marea ipocrizie şi linşajul mediatic

Se zice că Mutu ar fi fost depistat pozitiv la un control anti-doping cu o substanţă care taie foamea, sibutramina. Care, apropo, de azi nu se mai prescrie pe nicăieri în UE, pentru că ar da grave probleme cardiace. Nimic din ceea ce scrie în prospect nu te duce cu gândul că ar putea îmbunătăţi performanţele unui sportiv, dimpotrivă. De ce a ajuns pe lista substanţelor interzise pentru sportivi, nu ştiu. Ştiu că din pricina unui Nurofen, o remarcabilă gimnastă română a pierdut o medalie de aur, şi după aceea substanţa "dopantă" a fost scoasă de pe listă.

Nu mă miră linşajul mediatic la adresa lui Mutu. Este în buna tradiţie a românului, care n-ar judeca nici să-l pici cu ceară! La el totul este visceral, vorbesc întâi ura şi invidia. Dar există ceva şi mai grav decât linşajul: ipocrizia. Este cineva atât de cretin să nu înţeleagă că fără "chimicale" niciun sportiv normal nu ar rezista să facă performanţă în câteva sporturi, cum este fotbalul. Ritmul de joc este infernal. Perioadele de recuperare tot mai scurte. Stresul tot mai mare. Vedetele şi chiar şi jucătorii din echipele de top funcţionează doar cu apă plată? Sau cicliştii din Turul Franţei?

Este greţos să vezi ce măsuri iau organizatorii "Turului Franţei": fac percheziţii în camerele de hotel ale cicliştilor, cu poliţia şi procurorii după ei, îi aleargă pe ciclişti peste tot, îi obligă să declare pe unde îşi petrec vacanţele, pe unde se antrenează, şi în acelaşi timp programează etape lungi de peste 200 de kilometri, cu sosirea la altitudine, pe care niciun sportiv normal nu le-ar putea termina fără ceva "stimulente". Cine poate rezista de la început la sfârşit unei curse care durează trei săptămâni şi acoperă peste trei mii de kilometri?

În aceste sporturi foarte vizibile, pentru că trebuie să pomenim şi de atletism, alt domeniu în care se consumă tot felul de drăcii, consecvent şi en gros, banii au stricat totul. Miza este atât de mare, pentru sportivi, pentru sponsori, pentru organizatori, pentru televiziuni, încât dopajul este aproape obligatoriu.

Mercantilizarea sportului a născut foarte multe drame. Publicul vrea mereu supraoameni, eroi, care să-i aprindă imaginaţia şi să-l facă să se simtă bine. De altminteri, sunt tot mai multe cazuri în care sportivi dopaţi nu au fost sancţionaţi de public. Publicul vrea spectacol.

Aşadar, ori recunoaştem că şi sportivii de înaltă performanţă sunt oameni şi au limite fizice şi psihice, şi reducem presiunea aupra lor, nu le mai cerem mereu mai multe performanţe, sau vrem spectacol cu orice preţ, şi atunci permitem creşterea performanţelor cu ajutorul diverselor medicamente, sub control medical, şi în mod legal, pentru a nu le pune viaţa în pericol. Altminteri, dacă lăsăm lucrurile ca acum, medici şi laboratoare farmaceutice vor continua să ofere sportivilor substanţe dopante, tot mai sofisticate şi mai greu de depistat, care pun viaţa sportivului în pericol mai mult ca oricând.

Noi când dăm faliment?

Jurnaliştii de la revista economică franceză L'Expansion au calculat când intră în faliment diverse ţări, plecând de la un criteriu: momentul în care cuantumul dobânzilor plătite de stat pentru datoria publică ajunge la un nivel care reprezintă 33% din totalul resurselor fiscale(impozite plus CAS).

Prima dă colţul, anul ăsta, Jamaica, pentru că a ajuns deja cu acest indicator la 46%, urmată, anul viitor, de Islanda, iar pe locultrei este Irlanda, care va da colţul în 2014. Greciei îi vine rândul în 2019, Marii Britanii în 2030, SUA în 2040(aşa târziu?!), Chinei în 2055, şi Belgiei 2470!

Găsiţi aici o diaporamă cu explicaţiile de rigoare.

La noi serviciul datoriei publice era în 2008 de 3,3 miliarde de euro. La un PIB de 137 de miliarde de euro, şi cu un nivel al resurselor fiscale de circa 30% din PIB, ar însemna circa 41 de miliarde de euro, plafonul la care, dacă ajunge serviciul datoriei publice, România dă colţul. În 2008 eram la 8% din acest nivel. Cu un PIB estimat de mine la 122 de miliarde de euro în 2009, şi cu un servicu al datoriei publice de 13 miliarde de euro, acest indice a ajuns la 35%. Creşterea este de 400%! Şi nu ştim ce va fi anul ăsta!

Deci, dacă o ţinem tot aşa, ne luăm de mână cu Irlanda, prin 2014!

PS: citiţi şi asta, deşi la prima vedere nu are legătură cu postul de mai sus. De ce trebuie citit? Pentru că şi formatorii de opinie în domeniul economic au partea lor de vină în ceea ce ni se întâmplă. Şi un şut în cur nu le strică niciodată! Fie şi pentru că în spatele unei banale lipse de cultură generală se paote ascunde alta mai gravă: lipsa de profesionalism.

Asta-i duda Mărului!

Mă tem că de data asta Apple a cam luat-o în mână cu iPad, că aşa se numeşte tâmpenia de mai sus, pe care or s-o vândă posedaţilor cu nişte preţuri care nu au nimic în comun cu realitatea jucăriei. Ce ştie să facă? Păi cam ce face orice dispozitiv de genul ăsta: navigaţie pe Internet, e carte electronică, poţi asculta muzică şi te poţi juca, poţi stoca muzică, poze şi alte alea. E un soi de iPhone mai mare. Are un procesor la 1 GHz, care poate fi întâlnit acum pe orice smartphone mai deştept. Pentru cârnăciorii mei ecranul tactil, mai ales tastatura virtuală, nu sunt tocmai comode. Conectivitatea este o problemă: are doar WiFi şi Bluetooth, şi cum pe la noi mai uşor cu WiFi în spaţiul public, duda este inutilă. Asta e! Să vedem cum o va primi piaţa, mai ales că anul ăsta la CES a plouat cu dispozitive asemănătoare, care sigur vor fi mai ieftine.

PS: înţeleg că ar avea o variantă cu GSM şi 3 G. Atunci se mai poate discuta. Dar preţurile se apropie de 800 de dolari, care la noi vor fi 1000 de euro. Deci nu există!

Cianură şi corupţie

Nu mi-l imaginam atât de idealist pe Adrian Năstase: "Dacă ne-am plictisit unii de alţii, nu e târziu să începem să ne redescoperim, la început chiar şi prin gesturi mici. O să aflăm cu siguranţă că există şi iubire, şi prietenie, şi colegialitate, şi multe lucruri pe care le putem realiza în comun. O să aflăm că putem cere şi putem oferi ajutor atunci când e nevoie. Că o persoană poate însemna mai mult decât o "relaţie utilă", că se poate zâmbi şi atunci când nimeni nu filmează, că un duşman feroce e, poate, o persoană cu care nu ai apucat să te explici suficient.

Mai mult, o să descoperim că asta e soluţia pentru multe probleme care acum ni se par complicate şi de nerezolvat. Pentru că dezvoltarea socială în general nu se poate face în lumi în care oamenii umblă cu capul între umeri, privind doar înăuntrul lor, izbindu-se, când şi când, de alţi oameni, fără să scoată vreun cuvânt. Ajuns aproape de paroxism, frigul din relaţiile şi atitudinile româneşti merită şi el o reformă fără de care toate celelalte reforme despre care vorbim ar fi în van."

O, Paşă, cât de darnic eşti! Ia să privim noi în neagra realitate. Nu aia de la PSD, că acolo negrul e de bază. Aia de la PNL. Unde neşte băieţi s-au decis să-l sape la temelie pe Crin Antonescu. Şi cum altminteri, dacă nu prin învăluire, adică prin nevastă?

Cred că ieri a avut loc la Bruxelles un soi de seminar despre Roşia Montană. Care ar fi trebuit să fie o discuţie calmă, fără isteriile de la Bucureşti, pe o temă sensibilă. Ţi-ai găsit! Cu ajutorul total interesat al Fundaţiei Soros, care este din ce în ce mai mult un instrument politic(bine, n-a fost niciodată altceva, dar parcă altă dată le ieşea mai bine camuflajul!), circul a dominat şi aceste dezbateri.

Ghinionul face ca organizatorul acestei dezbateri să fie Alina Vălean, soţia lui Crin. Ce i se reproşează? Că n-a fost partizană şi nu s-a opus exploatării de la Roşia Montană. Dar ea nu asta îşi propusese! Nu contează! O hazna de acuze s-a revărsat în capul ei, deşi NIMENI nu oferă un singur agrument în favoarea tezei că "s-a vândut" canadienilor. În prostia mea, nu ştiu un alt procedeu de extragere a aurului care să nu implice folosirea cianurilor. Şi atunci, ce facem? Preferăm să stăm pe un munte de aur, să refuzăm un proiect de investiţii, care oferă locuri de muncă şi şansa ecologizării întregii zone, care este deja afectată de extracţia aurului cu cianuri, că, de, cu ce altceva să scoţi aurul? Doar pentru că nişte unii nu s-au pus de acord asupra şpăgii? Şi pentru că au vârât în ciorba asta şi pe talibanii ecologismului?

Întâmplarea face să nu iubesc extremismele, şi prin urmare nu-i pot iubi nici pe ecologiştii fanatici. Cel mai simplu lucru e să nu faci nimic. Cam asta ne propun indivizii. Pot da nenumărate exemple de folosire inteligentă a tehnologiilor periculoase, dacă există o bună conlucrare între mediul de afaceri, stat, societate civilă. Acolo unde oamenii au fost suficienţi de deştepţi să construiască un consens şi să aleagă cel mai potrivit compromis între diversele exigenţe. Există în RFG câteva exploatări de cărbune la suprafaţă care arătau ca după un cataclism, şi care, după o remodelare ecologică, arată de nu-ţi vine să crezi: natură virgină, răţuşte pe lac, păsărele în copaci. Da, dar statul german are mâna lungă şi grea, şi-şi face datoria. La fel şi statul spaniol, care a avut grijă ca aceia care au exploatat aur după aceleaşi tehnologii ca la Roşia Montană să lase în urma lor curăţenie. Se poate.

Apropo, reconstrucţia ecologică este, pentru România, o ramură economică de perspectivă. Fie şi numai dacă ne gândim la toate unităţile industriale care trebuie dezafectate, exploatările miniere închise, etc, etc, etc. N-am investit mai nimic în aşa ceva. Pentru că nu ne interesează. Şi pentru că şi pe ecologiştii noştri de doi bani îi doare fix în cur de asta. E mai spectaculos să faci scandal pe tema Roşia Montană.

Revenim la Adina Vălean. Mi se face greaţă de modul jegos în care se duce lupta politică în România. Să nu-mi spuneţi că sediul PNL putea fi acoperit de inscripţii împotriva ei, fără ca nimeni să nu-i vadă pe protestatari. Bineînţeles că erau de-ai casei. Pentru că, nu-i aşa, PNL are un congres în primăvară, şi crapă rânza în unii penelişti să intre la guvernare. Şi Crin Antonescu le stă în cale. Acum au găsit un bun pretext să-l umple de căcat. Ceea ce şi fac, cu ajutorul presei portocalii, şi a oficinei de net, HotNews, care aparţine unui fost liberal, Bouleanu!

De ce ne temem noi, de fapt, la Roşia Montană? Că avem un stat atât de corupt, încât nu va fi în stare să impună canadienilor respectarea legii? Că avem funcţionari publici atât de prost plătiţi, încât vor fi cumpăraţi pe nimic de canadieni şi vor închide ochii la măgăriile lor? Păi atunci să nu facem nici autostrăzi, că şi acolo e corupţie din greu, şi ne costă cât nu face. Şi, în general, să nu mai facem nimic, de frică, vezi Doamne, că avem un stat de rahat!

Nu e mai simplu să întărim statul, să plătim funcţionarii publici cum trebuie şi să ne dezvoltăm? Că inspectorii de mediu din Germania nu sunt plătiţi cu 2-300 de euro pe lună, şi nici miniştrii cu 1200 de euro. Numai idioţii îşi plătesc oamenii din posturi-cheie cu sume derizorii, invitându-i să se lase corupţi. Şi atunci nu e cazul să te întrebi de ce adversarii cei mai virulenţi ai plăţii decente a politicienilor şi funcţionarilor publici sunt cei din mediul de afaceri? Se tem că bine plătiţi nu mai pot fi aşa uşor cumpăraţi? Şi nu mai pot fura ei de la stat?

Du-te, tată, la Kabul!

Pulea Vodă e un idiot! Care şi-a jignit gazdele de la Chişinău din start, de la plecarea la Chişinău. Spunând, de două ori, că se duce la Kabul, să vadă ce şi cum cu un Consulat care e, dar nu e gata. Doar că el, tâmpitul, se duce la Cahul!

Ştii ce? Du-te, tată, la Kabul! Şi pupă-te-n bot cu Karzai! O să vă înţelegeţi de minune!

Despre reforma PSD

O puţă bleagă face un raţionament pe cât de pueril, pe atât de fals: "Nu-mi plac mie X, Y, Z şi W, care candidează pentru şefia unui partid, deci partidul ăla e nereformabil!" Ce vorbeşti, Franţ? Chiar aşa?

Nu ştiu de ce, nici după două decenii de "democraţie", nu scăpăm de obiceiul tembel de a identifica partide şi instituţii ale statului cu liderii lor vremelnici. Un partid sau o instituţie există atâta vreme cât răspund unei nevoi sociale. Dacă nu răspund acestor nevoi sau răspunsul nu este cel aşteptat de aceia pe care îi reprezintă sau se folosesc de serviciile lor, vor fi penalizate, într-un fel sau altul.

Ceea ce nu înţeleg aceşti "analişti" de duminică este faptul că un partid, o instituţie, sunt mecanisme complexe, cu o mare inerţie, care se schimbă după o logică proprie. Orice corp social opune o rezistenţă la schimbare, mai mare decât suntem noi dispuşi să admitem. Nici noi, ca indivizi, nu ne schimbăm atât de rapid pe cât se presupune. Cu atât mai mult organizaţii complexe, cu echilibre interne mereu la limită, în care se desfăşoară permanent o luuptă pentru putere şi influenţă.

PSD a făcut o serie de erori strategice fundamentale atunci când a decis că este mai important pentru viitorul său ce spun cei care-i sunt adversari şi nu votează cu el, nu ce spun membrii săi şi votează cu el. A crezut că aşa se deschide către noi votanţi. Ei bine, nu s-a deschis, mai mult, votanţii lui au dezertat şi acum votează fix cu adversarii lui politici. Este un vot-sancţiune de o factură specială, de care nimeni nu ţine cont.

Nu ştiu ce înseamnă "reforma" unui partid. Este un cuvânt gol de orice conţinut. Schimbările ideologice nu sunt, nu au cum fi radicale, şi nu se fac în fiecare zi. Modul de acţiune este strict reglementat de legi şi de Constituţie. Discursul nu poate fi nici el prea des schimbat, pentru că derivă din ideologie. Singurul teren unde se pot face schimbări este la nivel organizatoric, la relaţiile interne între diferitele centre de putere. Şi, evident, în relaţia liderilor cu baza partidului.

Atunci, care sunt acele reforme care ar face din PSD un partid acceptabil pentru adversarii lui? Auto-dizolvarea, mai mult ca sigur. Dar, cum am mai spus, raţiunea de a fi a PSD nu este să placă adversarilor săi, cum au crezut inclusiv guguştucii din grupul de la Cluj, ci aceea de a reprezenta interesele celor care îl votează. Dacă vrea o schimbare a modului în care interacţionează cu publicul său, PSD ar putea introduce o serie de consultări directe ale bazei partidului, începând cu un recensământ. Un sistem de alegeri primare. O clarificare a identităţii ideologice. Mai multă democraţie internă. Dar astea nu sunt "reforme", sunt măsuri de bun-simţ.

Mai am o nedumerire: dacă eşti un om de stânga, şi ai tăria credinţei tale, nu văd de ce ai vota cu dreapta, doar pentru că nu-ţi plac ochii lui X sau Y din partid. De astfel de oameni nu are nevoie niciun partid. Convingerile nu trebuie să-ţi anuleze spiritul critic, dar nici sentimentele raţiunea. Oportuniştii sunt plaga politicii româneşti.

Sânge şi profit

Luaţi cu Flacăra Violet şi cu prostelile din PSD şi PDL, am trecut cu vederea decizia CSAT de a trimite în Afganistan încă 600 de militari. Nu am aflat de ce facem asta, care sunt motivele prezenţei noastre acum, acolo, ce rezolvăm cu suplimentarea trupelor. Staţi liniştiţi, nici nu vom afla! Pentru că acest gest nu are vreo justificare logică, ci este doar plata pentru un bilet de intrare la Casa Albă, alături de cele 24 de F 16 la mâna a dracu mai ştie câta!

Avem tot felul de ONG care se ocupă, pe hârtie, de "probleme strategice". N-am văzut o singură discuţie critică pe acestă temă. Suntem de aproape 7 ani în Afganistan. Ceva concluzii? Ceva consecinţe? Ceva costuri? Patru litere!

Vă invit să citiţi aici despre două documente secrete al Departamentului de Stat al Statelor Unite, "procurate" de The New YorkTimes, care, sunt sigur, vor avea acelaşi efect pe care l-au avut în timpul războiului din Vietnam aşa zisele " The Pentagon Papers", publicate în 1971. Este vorba despre două scrisori ale ambasadorului american la Kabul, întâmplător militar de carieră, Karl W. Eikenberry. Care le spune pe şleau, şi nu de bine! Scurgerea în presă a acestor documente despre Afganistan are un scop: forţarea unei soluţii, alta decât cea militară, care pare imposibilă în Afganistan.

În scrisori, oferite ziarului de un oficial al Administraţiei Obama, se vorbeşte despre riscul de a trimite noi trupe în Afganistan, despre problemele generate de Pakistan, unde se află bazele de sprijin ale talibanilor, un adevărat sanctuar pentru insurgenţii afgani, despre incapacitatea lui Karzai de a controla politic ţara, despre corupţia generalizată.

De existenţa şi conţinutul acestor scrisori se ştia încă din noiembrie 2009. Mă îndoiesc că serviciile noastre de informaţii şi ambasada noastră de la Kabul nu au trimis decidenţilor politici de la Bucureşti analize asemănătoare. Au contat ele în luarea deciziei de a trimite trupe suplimentare? Evident, nu. Important era să dăm bine în poză la Washington. Chiar dacă nu avem cu ce-i dota pe amărâţii ăia într-un teatru de operaţii aflat atât de departe de România: armament vai mama lui, blindate inadecvate misiunii de acolo, etc, etc, etc.

Nu e treaba mea să formulez soluţii. Eu doar constat că modul în care se iau deciziile în ţara asta este de tot căcatul. Şi sunt politicos! Dar nici alţii, mai informaţi şi mai responsabili decât noi, nu se omoară să ţină cont de realităţi, când iau o decizie. Şi nici să asculte de experţi. Sigur, decizia este politică, şi va fi sancţionată la urne. Doar că între timp pier oameni, militari şi civili, şi se cheltuiesc purcoaie de bani, într-o lume în care se moare de foame pe capete. Despre asta este vorba. Şi despre cine conduce, de fapt, lumea: banul. Pentru că mai multe trupe în Afganistan, pentru mai mult timp, înseamnă mai mult profit pentru complexul militar industrial din SUA. Care lasă ceva firimituri şi pentru unii de pe la noi...

Ideologie şi economie

Am tot spus asta: NU există politici economice de stânga şi politici economice de dreapta. Există doar politici economice bune şi politici economice proaste. Şi idioţi care amestecă lucrurile, pentru că ei au alte lucruri de dovedit. Cum ar fi incapacitatea stângii de a scoate economia din criză. Dar mai ales pentru a concluziona că românii sunt de dreapta.

Vorbeam de idioţi care amestecă lucrurile. Cum sunt cei de la oficina de net, HotNews. Care interpretează abuziv datele unui sondaj de opinie, Eurobarometrul, cu întrebări puse aiurea, din punctul meu de vedere, de vreme ce NIMENI n-a spus, nicăieri în lume, că sprijinirea persoanelor defavorizate, precum şomerii sau săracii ar fi măsuri anticriză. Ele sunt măsuri de reducere a impactului social al crizei, ceea ce este cu totul altceva.

Orice economist, sau politician cu oarece cunoştinţe de economie, sau cu bun-simţ comun, ar considera din start drept fireşti şi obligatorii măsuri de acest gen: susţinerea mediului privat prin sprijinirea companiilor, mici şi mari, investiţiile în infrastructură şi educaţie. Dar măsurile nu se rezumă doar la ele. Ar fi prea simplist. Reglementarea pieţelor financiare este o măsură consensuală la nivel global, unde se afirmă şi guverne de stânga, şi guverne de dreapta. E de stânga, sau de dreapta?

Într-o ţară în care ideologiile sunt moarte, şi îngropate, citirea ideologică, şi mai ales extrem ideologică, a realităţilor, nu doar economice, este o bizarerie. Iar bizareria este şi mai mare atunci când jurnaliştii şi societarii civici sunt cei mai înverşunaţi adepţi ai acestei abordări.

România este, ca de obicei, cu curu'n sus: politica se dezideologizează, în schimb societatea civilă devine fanatic ideologică. Cu accente de extremă dreapta. Societatea civilă tinde să ia locul politicului, fără a-şi asuma şi responsabilităţile ce decurg din calitatea de politician. Este o problemă la care trebuie să medităm...

Reformarea PDL

PDL se pregăteşte să-şi schimbe sigla şi doctrina. Evident, în avantgarda schimbării se află "intelectualii" lui băsescu: Cristian Preda, Sever Voinescu-Cotoi şi Monica Macovei. Cum se pare că au încă nelămuriri doctrinare, şi nici nu mai suportă trandafirul, care este simbolul Satanei social-democrate, un impuls altruist mă face să le dau o mână de ajutor, cu propunerile de mai jos.

Doctrina Sigla

PS: nu fac mişto! Dar ce altceva merită un partid ai cărui reformatori sunt oameni care declară că se opun "numirii pe bază de telefoane", când ei au fost numiţi fix pe bază de telefoane de la Cotroceni?! A fost Monica Macovei măcar o oră membru al PD, înainte de a se trezi ministru al Justiţiei, şi, după ce a frecat mârtanul corupţiei în Macedonia, pe bani englezeşti, pusă pe lista europarlamentarilor PDL? Aceeaşi întrebare pentru Cristian Preda şi pentru musiu Cotoi? Şi atunci, care este îndreptăţirea lor morală de poza în "reformişti"? Despre ce "reformă" poate fi vorba în condiţiile astea? Înţeleg: cinismul, tupeul, nesimţirea, agresivitatea, pupincurismul sunt condiţiile de bază ale succesului în politică. Dar au şi astea o limită. Şi mai trebuie şi nişte calităţi, nu doar defecte.

Uite aşa s-a trezit şi PDL cu un soi de "grup de la Cluj", care să le facă portocaliilor ordine în casă. Nu-i nimic! Să vadă şi ei cum e!

Balul anual al neo-liberalismului

Se apropie deschiderea Forumului Economic Mondial de la Davos, un soi de bal anual al neo-liberalismului. Anul ăsta avem parte în meniu de cei 3 R: "Regândire, Reproiectare, Reconstrucţie". Ce vom primi? Tot 3 R: "Recuperare, reciclare, recondiţionare". Recuperarea vechilor idei şi teorii economice neo-liberale, care ne-au adus aici. Reciclarea vechilor mecanisme, prin intermediul cărora s-a putut propaga criza la nivel global. Şi, evident, recondiţionarea capitalismului, pentru a-l vinde ca nou proştilor.

Contraofensiva marilor entităţi financiare s-a declanşat, şi reacţia lor la anunţatele măsuri ale lui Obama(măsuri care nu sunt decât reluarea, într-o altă formă, a celor introduse prin legea Glass–Steagall în anii 30 ai secolului 20) este tot mai dură. Mai mult, ministrul britanic de finanţe(laburist!), le-a criticat.

M-am uitat pe programul Forumului. Chestia asta m-a dat gata: economia fericirii! S-o traducem pe româneşte: cât de puţini bani putem să le dăm boilor din jug, fără ca ăştia să pună mâna pe par? Cum să nu se destrame iluzia fericirii, care le-ar da idei şi ar pune sistemul în discuţie?

Spre luare aminte: în cele cinci zile de dezbateri sunt propuse circa 150 de teme. Dintre ele doar una se referă la sărăcie: "Business Solutions to Rural Poverty"! Cred că sunt disperaţi că le-a scăpat şi asta!

Gata! Cu ajutorul miilor de miliarde de euro şi de dolari din bani publici, bogaţii lumii s-au scos! E vremea să sărbătorească! Că de plătit, plătesc, ca de obicei, proştii!

Pentru ce sacrificiul?

Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu poate fi mulţumită. Idealurile pentru care s-au sacrificat părinţii săi, luptători în munţi, au fost împlinite. Sărăcia cruntă, bolile sociale, analfabetismul, au revenit în forţă peste tot în ţară. Ţăranii au cel mai mult de suferit. Doar 1% dintre copiii de la ţară ajung să termine o facultate. Actualul guvern o să desfiinţeze o mulţime de şcoli din mediul rural. Accesul ţăranilor la servicii publice tinde spre zero. Medicii lipsesc acut din sate. Nu mai vorbim de dispensare, echipament medical, medicamente. Nu mai vorbim de mortalitatea infantilă. Concuraţi puternic de importurile de alimente, fermierii români sunt pe cale de dispariţie.

Clasa muncitoare şi-a luat zborul şi se înfrăţeşte cu ţărănimea muncitoare pe câmpiile, pe şantierele şi în uzinele din Spania, Franţa, Italia, Germania, Grecia.

Sigur, doamna Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu are şi un motiv de insatisfacţie: a ajuns violonistă, conferenţiar universitar doctor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti în regimul împotriva căruia au luptat părinţii săi.

Am o singură curiozitate: pentru ce anume au luptat părinţii săi? Pentru a apăra ordinea interbelică, profund inegalitară, care ţinea în mizerie peste 80% din cetăţenii României? Pentru ca o clasă dominantă, dispreţuitoare, arogantă şi insensibilă social, lacomă şi impertinentă să-şi păstreze privilegiile? Dacă da, cred că lupta şi sacrificiile lor au meritat!

Dileala din PSD şi democraţia mercantilă

Dileală totală în PSD! Diaconescu anunţă că şi el candidează. Mitrea zice că el nu renunţă în favoarea lui Diaconescu, deşi doar ce afirmase că va candida doar în cazul în care Diaconescu nu candidează. La Braşov 39 de organizaţii ale PSD şi-au declarat sprijinul pentru Geoană. Dar pe ele, pe organizaţii, le-a întrebat cineva? A fost o consultare internă? O dezbatere? Cum de nu! Democraţie internă de partid? Ce-i aia? Baronii să trăiască!

Un caz patologic devine Vasile Dâncu. Cât de prost să fii să te apuci să duci un război personal cu Ion Iliescu, atunci când palmaresul tău, ca politician, este cam zero. De intrat în Parlament, Dâncu a intrat pe liste. Toate alegerile directe au fost un fiasco şi pentru el, şi pentru cei din grupul de la Cluj. Are carisma unui stâlp de telegraf. Minte are, dar la ce-i foloseşte?

Mulţi au văzut în el un soi de "ideolog" al PSD. Dar are cineva impresia că Dâncu a lăsat vreo urmă în construcţia ideologică a partidului, aia puţină şi chioambă, cum e ea? Vă reamintesc că grupul de la Cluj a intrat în atenţia onor publicului cu un soi de Manifest pentru Transilvania. De la publicarea Manifestului ăla Transilvania s-a colorat total în portocaliu. PSD nu mai există în Ardeal. I-a deranjat cineva cu ceva pe clujeni? Nu!

Ce a fost, de fapt, Dâncu? Unul dintre cei care s-au străduit, şi au reuşit, să-l facă odios presei pe Adrian Năstase, el fiind responsabil cu "propaganda" la Guvern. Tapalabă face o radiografie în acid a acestui avorton politic numit "grupul de la Cluj". După război, mulţi viteji se arată!

Mi-e tot mai silă de viermuiala asta din PSD. Totul este un joc pentru putere. Dar şi în domeniul ăsta sunt jocuri şi jocuri. Unele subtile, inteligente, elegante. Altele, precum cele ale derbedeilor de cartier. Din păcate, PSD a coborât la nivelul găştilor de cartier!

Este motivul pentru care am refuzat invitaţia de a participa la dezbaterea de vineri, dedicată "identităţii ideologice a PSD". A fost inutilă. Şi cum nu mă interesează jocurile de putere, nu am ce face la astfel de discuţii.

Din păcate, după 2000 PSD s-a transformat dintr-un partid într-un instrument de exercitarea puterii. Construcţia de partid a trecut în planul trei, în planul doi fiind nimic! Ideologic, partidul este nul! Dâncu şi alţii ca el au încercat să imite ceva de genul celei de-a treia căi, fără să-i ducă mintea că între Marea Britanie şi România nu există niciun fel de analogii! De altminteri, Tony Blair a continuat, într-o formă mai uşor de acceptat, opera "Doamnei de Fier". El este adevăratul moştenitor al lui Margaret Thatcher.

Stânga este în impas, pentru că a renunţat la demersul ei critic faţă de capitalism, la atitudinile ei radicale în materie de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, la valorile clasei muncitoare. Ni se spune că nu mai există o clasă muncitoare în România. Poate. Dar sigur există o clasă populară, care trăieşte din muncă, fie ea fizică sau intelectuală. Dar de ce s-ar identifica aceşti oameni cu Geoană, cu Dâncu, cu Mitrea, cu Diaconescu, cu Năstase? Ce le spun ei ? Ce au ei cu problemele lor, cu nevoile lor, cu aspiraţiile lor?

Aceste partide ale puterii(pentru că şi PNL, şi PDL, şi UDMR sunt organizate acum tot ca partide ale puterii) au folosit şi folosesc banii publici pentru a cumpăra voturi. Sub diverse forme, e drept, dar asta se întâmplă de peste un deceniu. Ultimele alegeri politice au fost cele din noiembrie 2000. După, totul s-a jucat pe cumpărare de voturi, prin măsuri economice şi sociale cu dedicaţie. Iar din 2008-2009 am făcut saltul "calitativ" la cumpărarea directă de voturi, cu banii în mână, mai ales după introducerea votului uninominal.

Avem o democraţie mercantilă, în care totul este de vânzare: mandate reprezentative, funcţii publice, voturi, solidaritate, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, totul. Inclusiv intelectualii şi conştiinţele lor! Iar ca ideologie unică banul! Asta e! Somn uşor, cetăţean român!

Moda mini la automobile

Ăsta e tăticul celor de mai jos: Peugeot tip 69 Bébé , din 1905.

Peel P50 a fost fabricată între 1962 şi 1965. Deţine recordul celei mai mici maşini fabricată vreodată. Cu ea se plimba pe holurile BBC Jeremy Clarkson, diliul prezentator de la Top Gear.

Bizarul prototip Citroën ULM din 1972.

Norsio din 1972, echipat cu un motor de 50 cc.

Voisin Biscooter, al cărui prim exemplar a fost prezentat în 1950.

Messershmitt KR200 roşu, din 1962. Credeţi sau nu.

Isetta BMW din 1954. Între timp s-a făcut mare...

Minicontesse din 1978

Microcar Avolette din 1956

Mazda R360 Coupé din 1960