O lungă agonie

Detroit şi statul Michigan au fost inima industriei auto a Statelor Unite ale Americii. Totala lor dependenţă de soarta "Big Three", GM, Chrylser şi Ford a avut şi bune, şi rele. Mai mult rele, de când a început declinul industriei auto americane, după primul şoc petrolier, din 1973. Acum falimentul GM nu face decât să accentueze dezastrul unei regiuni care este simbolul epocii industriale americane şi al capitalismului american de secol 20.

Revista "The Times" publică două foto-eseuri extrem de elocvente despre declinul Detroitului. Nu-ţi poţi imagina că aşa ceva poate exista în bogata, mândra şi aroganta Americă. Le puteţi vedea aici şi aici.

Nu ştiu cine este de vină pentru acest peisaj post-apocaliptic. A da vina pe proastele obiceiuri ale capitalismului, care seacă de resurse o zonă, după care îşi caută alte victime, e prea simplu şi prea schematic. Are şi capitalismul partea sa(cea mai mare) de vină. Dar şi decidenţii politici şi economici, care au acceptat dependenţa de industria auto, fără să construiască alternative economice şi sociale.

Acum experimentăm şi noi aşa ceva, în toate oraşele mono-industriale, vezi Copşa Mică, vezi Călugăreni, vezi Călăraşi, şi lista este lungă. Este semnul că un model economic s-a epuizat, că trebuie să găsim altceva în locul lui. Întrebarea este: ce? Pentru că, deşi economia dă semne că-şi revine, la nivel global, această criză este una de esenţă, nu una de conjunctură. revenirea la creşterea economică nu înseamnă că am rezolvat problemele structurale care au generat crizele cu repetiţie din ultimii 30 de ani, care, în fond, nu reprezintă decât agonia capitalismului de tip industrial, care a dominat lumea cel puţin patru sute de ani. Probabil că undeva ne naşte viitoarea criză, care va slăbi şi mai mult sistemul, chiar dacă s-au injectat atâţia bani în salvarea lui.

Trebuie să regândim valorile care stau la baza societăţilor noastre, modul în care se formează şi se distribuie avuţia naţiunilor, modul în care ne raportăm la mediu. După cum se desfăşoară lucrurile, se vede clar că nu vrem să facem acest efort de schimbare, în speranţa că lucrurile se vor rezolva de la sine. Nu se vor rezolva. Pentru că sistemul este disfuncţional, şi stabilizatorii automaţi, în care îşi spun speranţa adepţii neoliberalismului, nu mai au ce stabiliza, pentru că sistemul nu mai poate fi stabilizat, şi mişcările care vor duce la ruperea lui sunt amplificate de fiecare criză pe care o suportă. Trăim lunga agonie a capitalismului, cu speranţa că se va ivi un doctor genial sau un medicament minune, care să-l salveze. Şi nu ne alegem decât cu agonia...