Veşti despre divorţul dintre Urinel şi Monica

UPDATE: tălmăcenizarea politicii româneşti naşte monştri! Imbecilul cu pricina, Tălmăceanu, îl trimite la muncă pe cel care îl acuza pe boc, în catedrala de la Cluj, că a dus România de râpă, şi l-a întrebat dacă poate trăi cu două sute de lei. boc i-a întor curu', iar Tălmăceanu l-a trimis la muncă. Doar că omul nostru NU AVEA MÂINI! Iar boc îi tăiase şi ăstuia amărâtul de ajutor social. Ce să muncească? Să se ducă la cerşit, cel mult! Numai pentru asta, şi indivizii ăştia trebuie luaţi cu pietre! Mai multă răutate şi cruzime, în sensul propriu al czvântului, n-am văzut în România post-comunistă. Dacă o să ajungă să ne conducă Tălmăceanu, apoi, fraţilor, e de pus mâna pe furci, coase, pari, bolovani, pe orice! Nu sunt oameni şi nu merită milă! Punct!

Această postare se dedică unei imbecile: vechea mea clientă, madam Vass.

Ştiu, sunt un ticălos! Ştiu, nu-mi fac prieteni cu ceea ce scriu! Mă doare fix în cot! Ţara asta merită tot ce-i mai rău, pentru că e plină de proşti! Dacă ignori cu superbie un Raport precum acesta, care practic nu ajunge la public, în schimb dedici ediţii speciale oricărui sughiţ al unor tâtfe sau satiri bătrâni, codoşi cu aere de playboy, înseamnă că eşti iresponsabil. 

Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii rămâne un punct luminos în marea de amatorism, de cretinism ideologic, de neprofesionalism, care ne domină la nivelul celor care trebuie să furnizeze expertiză celor care ne guvernează. Boul de boc se lasă pe mâna madamei Vass, în loc să discute cu cei de la ICCV.  Apropo, că-mi adusei aminte: până la urmă, cine a fost măgarul care l-a pus pe premier în situaţia de a-şi argumenta alegerile legate de codul muncii cu ne-spusele unui laureat al premiului Nobel pentru economie? O fi tot madam Vass?

Citiţi cu creionul în mână Raportul, care este o radiografie necruţătoare a impotenţei intelectuale şi administrative a politicului. De toate culorile, în general, dar în special al apucaţilor care ne conduc acum, şi care, lipsiţi de ORICE identitate ideologică, au construit o identitate ad-hoc, aceea a statului bun doar pentru amicii portocalii, care-l mulg fără milă. Iar jaful generalizat poartă un nume: "statul minimal". Deşi, cum veţi vedea din Raport, statul român are cea mai mică dimensiune din cele 27 membre ale UE.

Încep să citez din Raport cu aceste câteva fraze: "Suntem tot mai conştienţi că societatea noastră se confruntă cu o criză severă. Sau, mai precis, cu un complex de crize. Există însă o confuzie profundă cu privire la natura crizei din România şi, de aici, confuzia soluţiilor propuse. Soluţiile depind întotdeauna de modul în care este definită problema la rezolvarea căreia se procedează.

Deficitul de înţelegere a naturii crizei societăţii româneşti este o parte importantă a cauzei amploarei crizei şi a incapacităţii de a o depăşi cu un cost suportabil.(s.m.)

În secundar, este nevoie să ne punem şi o altă întrebare: care este cauza deficitului de gândire colectivă?(s.m.) De ce este atât de dificil să înţelegem cu claritate natura problemelor cu care ne confruntăm şi, pe această bază, să căutăm soluţiile corecte ?"

Absolut corect: dacă nu ştii natura crizei, cum dracu' poţi să dai soluţii corecte pentru ieşirea din criză? Şi da, deficitul de gândire colectivă ne-a adus unde suntem acum. 

Pentru că sunt 100% de acord cu diagnosticul, redau acest fragment din Raport, dedicat politicii economice: 

"Politica economică: un punct de intervenţie ignorat

În discuţiile actuale a devenit curentă estimarea că nu există o strategie credibilă de stimulare a unei creşteri economice semnificative şi durabile. Economia românească, sursă a bunăstării societăţii româneşti, a pierdut poziţii în competiţia internaţională, concentrându-se pe zone marginale care oferă câştiguri sărace.

După 21 de ani plătim preţul deficitului de politică economică activă. Din motive diferite, toate guvernările din acest răstimp s-au caracterizat printr-un fetişism al pieţei. Statul trebuie să se amestece cât mai puţin în economie. A făcut ce trebuia: să o privatizeze şi să o lase să se reconstruiască de la sine, ca parte a unei economii globale.

Strategia privatizării a dus însă la distrugerea capacităţilor industriale. Nu a urmat revitalizarea celor mai multe întreprinderi şi nici atragerea semnificativă, profitabilă pentru societatea românească, de investitori străini. Devenim cam târziu conştienţi de eşecul agriculturii, dominată doar de o politică haotică de restituire a vechilor proprietăţi şi de lipsa oricărei politici de suport a refacerii agriculturii.

Creşterea economică „de la sine” nu a avut rezultate semnificative. Mergând pe această linie, putem spera doar să ne târâm cu creşteri mici, deci nesatisfăcătoare – şi acestea fluctuante – sau să ne autoliniştim cu creşteri efemere pe datorie.

Fetişizarea pieţei interne a fost accentuată de fetişizarea pieţei globale. Ne-am liniştit cu iluzia efectelor pozitive automate ale globalizării. Este tot mai evident că globalizarea economiei nu a dus la o lume economic mai echilibrată, ci dimpotrivă (Stiglitz, 2003). Speranţa naivă în globalizare a fost mai degrabă justificată de lipsa unei concepţii solide a restructurării economiei româneşti.

Întreprinderile mici şi mijlocii nu au înregistrat succesele scontate. Rezultatele lor au fost mai degrabă la nivelul unei economii minore.

„Politicile active” s-au centrat mai mult pe programe de recalificare a forţei de muncă, corecte în sine, dar cu efecte dezamăgitoare în condiţiile în care oferta de locuri de muncă e în declin de două decenii.

Iluziile privind criza

În prezent, se prefigurează o iluzie a ultimilor doi ani: eliberată de presupusa povară a bugetului, economia îşi va reveni semnificativ de la sine. Folosind aceeaşi metaforă-diagnoză, putem spune că problema noastră este că omul slab e prea slab, iar omul gras este şi el jigărit. Economia românească este slăbită, dar nu în principal din pricina „grasului”, ci a deficienţelor sale structurale şi a unei politici economice nearticulate. Problema este nu că bugetul sufocă economia, ci că economia nu susţine suficient bugetul şi că nici resursele existente nu sunt orientate eficient şi după o prioritizare clară.

La acestea am mai adăuga încă trei iluzii care blochează şansa de relansare economică.

1. Iluzia că o economie dezechilibrată, redusă la zone marginale, cu zone bazate pe mecanisme parazitare, poate doar prin forţe proprii să devină prosperă, apropiată de nivelul economiilor dezvoltate.

2. Iluzia că orice investiţie duce la creştere economică. Primii ani de tranziţie s-au caracterizat prin cheltuieli economice care nu au dus la restructurare, ci la consolidarea bogăţiei private, care nu s-a transformat în capital utilizat în economia naţională. Cheltuieli de investiţii au dus mai degrabă la creşterea profitului plecat în alte economii şi la întreţinerea jocului politic.

3. Iluzia că suferinţa din strângerea curelei e urmată de prosperitate. Strângând cureaua, săracul speră că va ieşi din sărăcie, dar nu iese din sărăcie, ci devine şi mai sărac. Strategia strângerii curelei s-a redus la blamarea incoerentă a cheltuielilor sociale. Rezultatul este degradarea capacităţilor sociale ale ţării.

Regândirea strategiei de suport pentru economie este un punct vital al ieşirii din criză. Ieşirea din criză presupune în primul rând întărirea punctelor strategice ale economiei. Bunăstarea naţiunii, inclusiv consolidarea rolului sistemului public în susţinerea economiei şi a rolului complementar de producere a bunăstării, depinde de performanţele economiei româneşti şi mult mai puţin de performanţele economiei mondiale.

Este absolut necesar ca relansarea economiei să redevină un obiectiv naţional, susţinut de un larg consens social. "

Sigur că Raportul nu va interesa pe niciun cretin de la guvernare. Ce să înţeleagă unul ca Botiş din ce scriu oamenii ăştia aici? "Scoală-te, leneşule, şi munceşte!" Aşa, şi?

Din păcate, aşa cum arată şi Raportul, în spatele boilor stau indivizi a căror agendă politică vizează schimbarea cu forţa a sistemului instituţuional actual, nu în interes public, ci doar pentru a le crea un avantaj pentru promovarea intereselor lor private.

" În ultimele discursuri programatice s-a formulat cu claritate o strategie care nu era evidentă iniţial. Politica guvernamentală depăşeşte cu mult obiectivul ieşirii din criză. Obiectivul central este promovarea unei reforme în toate sferele vieţii sociale şi politice. Au fost ori sunt în curs de promovare mai multe legi structurale. Se are în vedere chiar schimbarea sistemului electoral, inclusiv a Constituţiei.

Mulţi se întreabă chiar dacă dramatizarea crizei nu a fost folosită ca un instrument de justificare a unui program ambiţios de schimbare a sistemului instituţional al României.

Promovarea prin forţă a proiectului de reformă alimentează însă conflictul politic. Problema nu mai este dacă aceste schimbări sunt sau nu necesare, ci teama că acestea sunt introduse forţat, cu ignorarea altor puncte de vedere.

Programul ambiţios de reformă s-a făcut concomitent cu o blamare generală a tuturor instituţiilor, politicienilor şi demnitarilor. Antagonizarea a tot ceea ce ţine de politică creează un spaţiu favorabil schimbărilor prin forţă, dar cu un preţ ridicat: încălcarea procedurilor standard de schimbare democratică. Parlamentul, ca for reprezentativ suprem, a devenit blocat şi, până la eventuala sa reformare, nu mai poate furniza cadrul democratic al discutării soluţiilor şi adoptării lor.

Conflictele politice se plasează dincolo de nivelul soluţiilor promovate şi de lupta pentru pârghiile puterii. Ele se deplasează la un nivel mai profund: procedura de producere şi adoptare a soluţiilor. În centrul crizei politice nu stau certurile dintre actorii politici, ci însăşi procesul public de analiză şi de luare a deciziilor strategice, iar discuţia asupra procedurii luării deciziilor politice este alimentată de structuri mai profunde de gândire. Gândirea politică actuală se fundamentează pe ceea ce se numeşte paradigma problemelor cu soluţie unică (Zamfir, 1990)."

Deocamdată, atât din Raport. Promit să revin, pentru că realmente este un punct de pornire pentru regândirea tuturor politicilor publice.