Realitatea care nu încape în legi

După Codul Muncii urmează Legea Asistenţei Sociale. Ambele construite în jurul unei idei false şi periculoase: "românii e puturoşi, trebuie duşi cu biciul la muncă". Asta e o dovadă în plus de cretinism. Mult, puţin, ce s-a făcut şi se face în România se face cu români. Şi nu despre lene e vorba atunci când oamenii refuză un loc de muncă, ci de lipsa de motivaţie, materială şi morală.

Guvernanţii noştri se comportă ca şi când economia duduie, se crează locuri de muncă în draci, şi sărmanii patroni nu au de unde recruta forţă de muncă. Realitatea? S-au distrus, în doar doi ani, peste un milion de locuri de muncă. Încă vreun milion au trecut la negru. Avem între două şi trei milioane de români care lucrează în străinătate. De fapt, deficitul de locuri de muncă este de vreo patru milioane.

E drept că tovarăşii patroni nu mai găsesc muncitori calificaţi. Pentru că în marea lor imbecilitate nu au investit nimic în pregătirea lor. S-au legănat cu iluzia că fiind mulţi şomeri, au de unde să aleagă. N-au luat în calcul libertatea de mişcare a forţei de muncă. Acum dezvoltarea afacerii este pusă în pericol de lipsa mâinii de lucru calificate. Şi de lipsa motivaţiei băneşti. S-au dus vremurile când aveau de unde alege. Tinerii ieşiţi de pe porţile şcolii nu au nicio pregătire, şi, mai grav, sunt în esenţă nişte anarhişti, în comportament: nu ştiu ce înseamnă disciplină, ierarhie, respect, muncă în echipă, respectarea unui orar, a unor termene.

În multe meserii este nevoie de timp şi de un mod special de transmitere a cunoştinţelor: cu alte cuvinte de ucenicie. Meseria se fură este un adevăr pe care îl uităm prea adesea. Cunoştinţele se acumulează în timp. Patronii lu' peşte prăjit îşi imaginează că oamenii sunt piese de Lego, cu care poţi face ce-ţi trece prin minte. Ei bine, nu!

Sigur, e frumos să vorbeşti despre mobilitatea forţei de muncă şi să-i înjuri pe români că nu fac naveta. Dar s-a întrebat cineva dacă o pot face? Toate trenurile de persoane, de navetişti, sunt practic desfiinţate. Din zonele monoindustriale, de unde s-ar mai putea recruta ceva muncitori calificaţi, nu se mai poate ieşi, pentru că, practic, transportul în comun nu mai există. Acum se desfiinţează şi magistrale principale ale CFR, nu doar liniile secundare. Iar microbuzele devin prea scumpe pentru cineva plătit cu salariul minim pe economie. Putem vorbi şi de mutarea de colo colo. Cine îşi poate permite o chirie, când salariul e adesea mai mic decât o chirie în oraşele care mai oferă locuri de muncă?

Francezii sunt îngrijoraţi că tinerii nu-şi găsesc un loc de muncă, pentru că nu au permis de conducere, care costă foarte mult, mai ales pentru cei din zonele defavorizate. Şi la alţii este problema asta, pentru că presiunea imobiliară a aruncat zonele industriale departe în afara oraşelor, iar fără maşină eşti mort. Înfiinţarea unor trasee ale transportului public nu se justifică, din cauza costurilor. Aşadar transportul individual este baza.

O altă problemă este accesul la o maşină personală. Sigur, nimeni nu vrea transformarea României în depozit de fier vechi. Dar maşinile second hand sunt IRAŢIONAL de scumpe, şi la asta se adaugă taxele de mediu cretine, relative la puterea noastră de cumpărare. Cum poate un tânăr din clasa populară, din munca lui, să-şi cumpere o maşină, când este plătit cu puţin peste salariul minim? Şi dacă nu are cum ajunge la o slujbă departe de casă, cum o poate accepta? 

Aşa, e frumos să faci legi. Mai greu e ca ele să aibă legătură cu realitatea...