Un spion în arhive

Când văd zelul unora de a-i condamna pe "colaboraţioniştii" cu regimul comunist, pe "turnătorii la Securitate", nu pot să nu mă gândesc la cât de puţin ştim, şi conştientizăm că a fost, Războiul Rece. Un război cald este un eveniment catastrofal, de scurtă durată, după care, învinşi şi învingători, o iau de la început, îşi ling rănile şi trăiesc.

Războiul Rece este un coşmar fără sfârşit, şi ne bântuie şi acum. El n-a iertat nimic: nici viaţă politică, nici viaţă economică, nici viaţă privată, nici cultură, nici sport. Nimic. De asta nu mă grăbesc să condamn pe nimeni dintre cei arătaţi cu degetul că ar "turnători". Pentru faptul că n-am sfârşit într-un Holocaust nuclear sunt "vinovaţi" şi turnătorii, cei care au cules informaţii pentru guvernele lor, de o parte şi de cealaltă a Cortinei de Fier. Dacă ar fi fost după "kremlinologi", washintologi, şi alţi "experţi" din amble tabere, acum am fi luat-o de la început cu evoluţia de la maimuţă la om.

Aceşti oameni, dispreţuiţi adesea şi de unii, şi de alţii, au contribuit la o mai bună cunoaştere a realităţilor celorlalţi, deschizând astfel supape, fără de care "încălzirea" războiului ar fi fost oricând posibilă.

Au fost şi ordinari printre ei, oameni abjecţi, care s-au folosit de context, pentru a se răzbuna, pentru a face rău. Nu la ei mă refer, ci la oameni oneşti, care au crezut că fac bine lucrând pentru guvernele ţărilor lor. Nu putem spune că aceia care au colaborat cu occidentalii au fost buni, şi ceilalţi răi. Lucrurile sunt mult mai complicate. 

Dacă vreţi să vedeţi cât de complicate au fost, citiţi această poveste, "A Spy in the Archives",  publicată în ultimul număr al London Review of Books, sub semnătura istoricului Sheila Fitzpatrick. Este experienţa unei tinere din Australia, care pleacă la studii în URSS, sub tutela British Council, în 1966.  Merită efortul.