3000

Asta este postarea cu numărul 3000. Habar nu am dacă e mult, sau puţin. Nici nu contează. Mai important ar fi să-mi spuneţi dacă m-am ţinut de ceea ce scriam în prima postare, din 17 ianuarie 2008:

"Tot înainte!

Nu am fost un entuziast al blogului, pentru simplul motiv că mulţi fac din el un soi de instrument de refulare. În general, nu cred că spaţiul virtual este cel mai la îndemână "divan", cum nu cred că cititorii sunt cei mai potriviţi pentru a le fi transferate frustrările şi fantasmele noastre.

Pe de altă parte, nu puteam ignora oportunitatea de participa la dezbateri publice pe teme care intră în aria mea de interes. Decizia de a înfiinţa acest blog este expresia insatisfacţiei faţă de calitatea tot mai lamentabilă a presei româneşti. Sunt un cititor împătimit de presă. Am învăţat să citesc, la şase ani, nu după un Abecedar, ci după un ziar, asta e! "Scânteia".

Într-un moment al existenţei mele, după Marea Revoluţie Capitalistă din Decembrie, jurnalismul a constituit "planul B" în carieră. Cei aproape şapte ani petrecuţi în redacţia Jurnalului Naţional mi-au adus şi satisfacţii, şi dezamăgiri. Am crezut sincer, şi nu am fost singurul, că în România există un public pentru presa de calitate. Tabloidizarea galopantă, care a cuprins nu doar presa scrisă, ci şi mediile electronice de informare, mă contrazice violent, aş zice.

Nu cred că există alternativă, pe termen scurt, cel puţin, la tabloidizare. Este un trend greu de inversat. Abdicarea presei de la rolul său de contraputere este îngrijorătoare. Dacă suntem oneşti, vom recunoaşte că raportarea presei la puterea politică a suferit o mutaţie periculoasă faţă de primii ani de după Revoluţie. Atunci opoziţia la putere a presei venea preponderent din perspectiva unor valori politice şi morale specifice societăţilor democratice. Acum ea vine doar din perspectiva intereselor economice ale "oligarhilor", de bine sau de rău, depinde doar de "distanţa" care îi separă de Cotroceni.

De aceea îmi place să cred că blogul este o soluţie pentru cei care, ca şi mine, sunt decepţionaţi de jurnalişti şi de modul lor de a trata realitatea. Nu în calitate de concurenţi ai jurnalismului clasic, ci de contraputere democratică, pentru că nu doar tabloidizarea o reproşăm acum presei, ci şi derivele ei totalitare. Iar ca om de stânga sunt îngrijorat de uniformizarea opiniei, de standardizarea ei, de intoleranţa faţă de punctele de vedere diverse, care contravin "ideii unice", oricare ar fi acea idee la modă.

În fond, blogul este şi un instrument de exercitare a unui drept constituţional. dreptul la opinie. Uităm că, înainte de a fi un motiv de păruială între Băsescu şi Tăriceanu, Constituţia este un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Aşa că m-am angajat de bună voie într-o aventură care este, cel mai puţin spus, mare consumatoare de timp. Dar cum timpul este încă o resursă "ieftină" pentr români, asta e! Tot înainte!"

Nu ştiu dacă nu cumva am sărit şi eu calul, uneori. Este adevărat că nu am cum uita frustrările şi exasperarea mea, şi ale altora, în legătură cu modul în care această ţară este guvernată. Nu pot să bat câmpii senin, când ţara asta o ia la vale tot mai rapid. Nu sunt populist, nu fac politică partizană, sunt un om de stânga şi îmi pasă de oameni, de destinul lor, individual şi colectiv. Nu pot uita că stânga asta, atât de hulită azi, a luptat, şi militanţi ai ei au murit, pentru a face din democraţie şi din drepturile şi libertăţile cetăţeneşti o realitate pentru toţi.

Nu cred că paranteza totalitară a României a fost una de stânga. A fost un şir de dicataturi: carlistă, antonesciană, dejist-stalinistă, de dezvoltare, ceauşistă, din care stânga a lipsit. A lipsit gândirea de stânga, au lipsit valorile de stâmga, au lipsit oamenii de stânga.

Din păcate, contrar a ceea ce am crezut, nici după Revoluţie stânga nu are drept de cetate în România. De ce, nu e greu de imaginat. Valorile ei îi încurcă pe îmbogăţiţii tranziţiei, care se ştiu nelegitimi în bogăţia lor.

Nu cred că există, în aces moment, vreo şansă ca stânga să prindă în rândul românilor. Nostalgia lor după ceauşism nu are nimic în comun cu valorile stângii. Stânga nu este pentru români, care nu au sensul solidarităţii şi al comunităţii. Aşa că puţinii care mai gândesc la stânga sunt priviţi ca un soi de girafe, nişte animale despre care omul obişnuit refuză să creadă că există. Vor fi simple exemplare de grădină zoologică a politicii româneşti. 

Asta nu înseamnă că trebuie să abandonăm lupta pentru construirea unei stângi româneşti demne de acest nume. Stânga nu este ceva compact, uniform. Caracteristica ei de bază este pluralismul formelor de exprimare, al curentelor de idei şi de opinii. Din tensiunile existente între ele s-a născut progresul. De la acestă realitate trebuie să plecăm, dacă vrem să avem o mişcare de stânga viabilă şi credibilă în România. Oricum, fără o stângă puternică, nu va exista nici o dreptă puternică, şi nici o democraţie funcţională. În schim vom cânta ode tuelor de genul Fecioarei din Pleşcoi şi ne vom bucura când potentaţii zilei vor arunca ciocolăţele copiiilor din goana maşinilor de lux.