De prin memoria dudei

Azi a fost încă o zi mizerabilă. Din motive strict personale, dar care nu au cum să nu aibă legătură cu mizeria generală. N-am prea avut chef de scris. Dar acum, spre seară, făcând ordine prin memoria dudei, am găsit ceva poze uitate, făcute după principiul: "hai, că nu se ştie când e nevoie". Nimic spectaculos, doar Bucureştiul iubit(vorba vine!).

Nu vă gândiţi că fotografiile astea ţin loc de postare. Ele au totuşi un rost. E vorba despre o realitate pe care n-o poţi percepe corect decât prin aspectele ei banale, nu prin cele spectaculoase. Mă veţi întreba ce leagă transportul ăla agabaritic, care gâtuie circulaţia într-un cartier care şi aşa se sufocă sub trafic, pentru că s-au construit în demenţă spaţii de birouri(şi altele, muuuuuult mai multe sunt pe ţeavă!) de svastica transformată de pe faţada blocului de lângă Biserica Luterană, şi pe aceasta de hârbul ruginit care se învecinează cu palmierii lui Piedone şi scuarul din faţa lor? Aparent, nimic.

Şi totuşi, ele ne exprimă în totalitate: nimic din ceea ce facem nu intră în relaţie, nu se armonizează, nu dă un tot. Unele lucruri, luate în sine, sunt exemplare. Dar imediat apare ceva care funcţionează pe post de "muci în fasole". Şi atunci se duce dracului tot farmecul. Uitaţi-vă la fotografiile din scuarul transformat în piaţă volantă. Aţi văzut ceva mai trist, mai lipsit de sens? Nici cal, nici măgar, sărăcie cu lustru, bani cheltuiţi aiurea, efect de mahala arabă, cu palmierii ăia din fundal. 

Poate totuşi n-am pierdut degeaba timpul cu ele...