Cum rămâne traian băsescu în istorie

România este o ţară în care speranţa a murit. Decesul i-a fost semnat zilele astea, când am văzut, în direct şi la orice oră, cum conducătorii ei sunt mai năuci şi mai neajutoraţi decât sinistraţii care şi-au pierdut tot din cauza inundaţiilor. Iar odată cu speranţa a murit şi statul român, de fapt ceea ce a rămas din el. A murit pentru că nu mai poate face nimic pentru cetăţenii lui. 

Am mai spus acest lucru: nu sunt un fan absolut al statului, în care văd un mecanism de gestionare colectivă a riscurilor. băsescu şi boc ne-au arătat că statul român nu poate gestiona nimic. Iar neputinţa lor s-a tradus prin atitudini nepotrivite: sfidător mârlăneşti la Pulimea Sa, logoree şi gesturi de măscărici trist la boc.  Azi statul român ne-a arătat că şi-a pierdut raţiunea de a fi.

Sigur, sunt admirabile multe dintre gesturile de solidaritate ale oamenilor. Dar când pierderile sunt evaluate la circa 700 de milioane de euro, iar societatea civilă a strâns cu chiu, cu vai, circa o jumătate de milion de euro, iar tot ce poate face statul este să dea nişte pate de ficat şi nişte apă minerală, e clar că avem o mare problemă. 

Putem discuta la nesfârşit despre statul mare vs. statul minimal. E o discuţie absolut cretină. Statul funcţionează, sau nu. La noi nu funcţionează, indiferent că e mare sau mic. De fapt e minuscul, dar asta oricum nu mai contează. Contează consecinţele acestei absenţe a statului. Orice ar zice noii propagandişti ai dogmei neo-liberale, absenţa statului este sursă de sărăcie şi de subdezvoltare, de violenţă socială, de anomie socială, de conflicte.

Înainte de a reconstrui diguri şi case, trebuie să reconstruim statul, să-i redăm capacitatea de intervenţie, să-l repunem în slujba cetăţeanului. Cetăţenii trebuie să fie convinşi că banii lor sunt cheltuiţi cu maxim folos, în interes public, nu privat. 

Întrebarea este: cine poate fi liderul politic capabil să redea statului  erficienţa şi autoritatea pierdute? băsescu în niciun caz. S-a descalificat pentru asta prin acţiunile lui de subminare a statului din ultimii ani. Este un caz unic în istorie ca şeful statului să lucreze pentru distrugerea lui. Să o facă deliberat, cu program, pentru că sunt şi conducători care au luat, într-un moment nefast, şi fără intenţie, decizii care au dăunat grav statului. 

Iar statul nu poate fi reconstruit şi transformat într-un servitor al interesului public decât dacă va fi gestionat de oameni care au religia servirii statului. A fi slujbaş al statului nu este o meserie ca oricare alta. Ea cere un sens special al responsabilităţii, care lipseşte majorităţii românilor. Slujirea statului trebuie să fie un motiv de mândrie, nu de ruşine. Acum cei care sunt în slujba statului au ajuns să fie trataţi ca nişte cetăţeni de mâna a doua, supuşi oprobiului public de şeful statului şi de premier, ca ţapi ispăşitori pentru lipsa de proiect, de lidership şi de bun-simţ, până la urmă, a celor din fruntea statului.

Nu ştiu cum vor evolua lucrurile. Cert este că România doar pare că este guvernată. De fapt ea s-a rupt în mii de bucăţele, mai mult sau mai puţin autonome, mai mult sau mai puţin capabile să reziste la încercările la care le supun criza economică şi diversele crize umanitare. Iar aceste bucăţele nu se mai recunosc în ceea ce se cheamă România şi nu mai cred în capacitatea puterii centrale de a face ceva pentru ele. Unele se vor descurca şi vor supravieţui, altele nu, şi se vor dezintegra. Proiectul Marii Uniri din 1918 a eşuat definitiv, iar lovitura de graţie i-a dat-o traian băsescu. Aşa va rămâne el în istorie. El şi slugile lui portocalii.