România, între succesul individual şi eşecul colectiv

O zi confuză, ca orice zi de luni. Dar o zi confuză, într-o ţară confuză, cu cetăţeni confuzi, cu valori confuze, e definiţia coşmarului. Şi trăim acest coşmar  nu de ieri, de azi. Ci, în ceea ce mă priveşte, cam din anii 80, de când ceauşescu a luat-o definitiv pe arătură, din lipsă de proiect.

Dacă am învăţat ceva, în toţi aceşti ani, şi mă refer strict la mine, este că am reuşit să progresez doar atunci când am reuşit să visez, să-mi proiectez imaginea în viitor. Am făcut-o în anii 60-70, când mi se părea că pot face tot ce-mi propun, şi am ridicat ştacheta pretenţiilor foarte sus. Nu mă refer la partea materială a vieţii. De la care nu am cerut foarte mult. Am mai spus asta: am făcut şi fac parte din clasa de mijloc. Înainte de 1989 această apartenenţă era parcă mai pregnantă, după, mai estompată, cu sincope, cu mult mai multe frustrări.

Nu trebuie să înţelegeţi că vreau să spun că a fost mai bine în comunism, că nu a fost, cel puţin pe un palier, esenţial: cel al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Eu asupra altui aspect vreau să mă opresc. Comunismul nu şi-a propus(nici nu era raţional s-o facă, pentru că era mai mult decât o utopie, era o imposibilitate) să anuleze individul. Mai degrabă a încercat să-i limiteze gradele de mişcare, să-l facă parte a unui ansamblu, să-i dea o direcţie de mişcare. Şi, surprinzător, o lungă bucată de vreme indivizii, în marea lor majoritate, s-au mişcat de bună-voie în direcţia aia, pentru că pur şi simplu ea coincidea cu interesele lor ca indivizi.

Doar că pe măsură ce societatea românească se dezvolta, progresa, îi creştea nivelul de bunăstare, şi interesele individuale cunoşteau o diversificare, iar numărul celor care urmau de bună-voie direcţia arătată de sistem se micşora. Era evident că se impunea o schimbare de drum, care să fie în acord cu noile nevoi şi aspiraţii individuale. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre lecţia de care pomeneam mai sus. Anume că fără un proiect de societate, aspiraţiile şi interesele mele individuale nu ar fi putut fi împlinite.

Mă refer, ca exemplu, şi pentru a simplifica discuţia, la ceea ce s-a numit Societate Socialistă Multilateral Dezvoltată. Ea a fost un proiect concret, palpabil, verificabil. N-am spus că a fost bun, n-am spus că a fost rău, spun doar că a existat, şi că fiecare dintre indivizii trăitori în acea vreme în România şi-a putut proiecta imaginea în viitor, şi-a putut alege şi planifica o carieră.

După 1989 singurul proiect cât de cât palpabil şi raţional a fost "integrarea euro-atlantică", dar şi el fragilizat şi întârziat de ducerea la absurd a individualismului, chiar dacă pentru cei mai mulţi români acest individualism s-a tradus prin strategii de supravieţuire. În lipsa unui proiect de societate, mai devreme sau mai târziu şi proiectele individuale eşuează.

Acum această lipsă de proiect a devenit extrem de penalizantă. Care este răspunsul la problemele generate de lipsa de proiect? Şi mai mult individualism, şi mai puţină solidaritate, şi mai mult efort de supravieţuire, şi mai mulţi indivizi care pleacă din ţară, în căutarea unui proiect colectiv care să le permită împlinirea aspiraţiilor lor individuale? 

Două astfel de proiecte au transformat SUA într-o hiperputere: New Deal şi The Great Society. Mai toate ţările care se dezvoltă nu o fac la întâmplare, îşi construiesc astfel de proiecte, încearcă să armonizeze părţile cu întregul. Noi, nu, că suntem mai cu moţ! Noi ne străduim să distrugem orice formă de solidaritate, orice proiect care implică lucrul împreună al indivizilor, punerea în acord a intereselor lor cu ale celorlalţi. 

Ce ne propun acum partidele? Ce ne propun elitele? Nimic, în afara unei stupide şi mizerabile lupte pentru putere şi pentru controlul banilor publici. De asta sunt atât de proaste performanţele noastre, ca naţiune. Şi, ne place sau nu, la nivel european şi global în competiţie sunt naţiunile, nu indivizii. Performanţele naţiunilor sunt măsurate, nu ale indivizilor. Nu vorbim despre PIB lui Patriciu, sau al lui Vântu, că tot îi "plac" lui băsescu mogulii. Şi nici despre PIB lui Bill Gates sau al lui Warren Bufett, ci despre cel al României sau al SUA. Performanţele sistemului educaţional românesc sunt măsurate, nu cele ale olimpicilor.

Performanţele individuale devin irelevante, dacă ele nu determină performanţa ansamblului societăţii. Se va vorbi de bine despre noi în momentul în care vom dovedi că putem să generăm un proiect de societate şi că îl şi ducem la bun sfârşit. Iar acel proiect nu este şi nu va fi "modernizarea statului", pentru că nu înseamnă nimic, nici pentru indivizi, nici pentru societate. El este un proiect care nu  nu permite nici indivizilor, nici societăţii, să-şi atingă obiectivele. Pentru că el are un singur scop: să permită plata unor datorii externe, prin penalizarea indivizilor şi entităţilor economice, şi nimic mai mult. Şi ceauşescu a urmat acest drum, în anii 80, şi ştim cum s-a terminat, după ce a renunţat la proiectul SSMD. De ce s-ar termina mai bine "modernizarea sstatului"? Doar pentru că acum există varianţa plecării din ţară?  Ce rezolvăm cu asta?