Magazinul sătesc

Fotografia de mai sus este făcută în 1936, într-un magazin cu de toate din Alabama. Şi îmi aduce aminte de magazinul din satul bunicilor mei, la vreo douăzeci de kilometri de Piteşti, Ţuţuleşti. Toată lumea îi spunea "La MAT". De fapt, în clădirea aia se afla şi o cârciumă soardidă, care mirosea a alcool ieftin şi a mahorcă, care aparţinuse fostului Monopol al Alcoolului şi Tutunului, care a existat, dacă nu greşesc, până la naţionalizare, dacă nu şi câţiva ani după. Acolo găseai celebrele "Adio, şi n-am cuvinte!" şi "Te-am zărit printre morminte!", băuturi din cereale, secărica şi ceva care aducea cu absintul, de un verde bizar.  

Acolo beam, la masă cu bunicul, sirop de lămâie, sau de vişine, de Râureni, turnat din sticlele alea care există şi acum, amestecat cu apă minerală puturoasă, cu sulf, bună pentru orice, numai pentru asta nu. Inutil să vă mai spun că nici frigiderul, nici gheaţa nu se inventaseră pentru cârciumarul nostru, drept pentru care şi untura de peşte devenea ceva acceptabil.

Trebuie să spun că bunicul avea momentele lui de consumator fruntaş, altminteri era om cu frica lui Dumnezeu şi a bunicii, Mama Seana, femeie aprigă şi care nu prea tolera abaterile de la dreapta cale. Aia care te aduce drept acasă, fără halte de ajustare pe la MAT. Dar cum brutăria la care lucra bunicul, mă rog, lucra e un fel de a spune, el doar ducea pâinea acasă abonaţilor la brutărie, cu o căruţă transformată, care arăta ca un soi de copârşeu pentru balene, pe roţi, era la numai vreo douăzeci de metri de crâşmă, Tata Badea cădea destul de des în ispită.

Nu-l păzea de ispită nici faptul că peste drum de locul pierzaniei era casa popii Marinache, care îi privea sever din capul scărilor pe păcătoşii care deschideau mai des uşa crâşmei decât pe cea a bisericii. Iar ca tacâmul să fie complet, gard în gard cu casa popii era Căminul Cultural, care avea o privelişte minunată spre crâşmă. Şi toate acţiunile organizate acolo se terminau invariabil cu o beţie cruntă, fie că era vorba de flăcăii satului, fie de părinţii şi bunicii lor. Asta e, MAT a fost un mediator între generaţii mai eficient decât oricare altul!

Magazinul ăla chiar era unul general. În afară de posterul cu Coca Cola, care lipsea, nu era nicio diferenţă între magazinul din fotografie şi cel din satul copilăriei mele. Saci cu făină, veselă, lăzi cu marmeladă,  alături de lăzi cu cuie, felinare, lanterne, baterii, lenjerie, îmbrăcăminte, opinci şi cisme de cauciuc, butoiul cu gaz lampant lângă butoiul cu ulei, sare pentru animale, conserve, caiete, cărţi, ghiozdane, săpun de rufe "Cheia", sodă caustică, sticle de lampă, bomboane ieftine, zahăr candel, înşirat pe sfoară, lumânări, stămburi, fineturi, lopeţi, casmale, coase, cozi de lopată, lanţuri, camere şi cauciucuri de bicicletă, fitil de lampă, cartoane cu ouă(magazinul era al Cooperaţiei, şi avea şi plan de achiziţii, în general cumpăra ouă şi orătănii diverse, inclusiv bibilici!)  A, şi uitam nelipsitele zepeline, hârtia de prins muşte, care atârna de tavanele ambelor stabilimente.

Apropo: bunicii aveau şi ei vreo câteva bibilici. Era păsări al căror rost în gospodărie nu-l înţelegeam, şi pace! O raţă avea locul ei în lanţul trofic, lângă varză. Sigur, trebuia să te cam fereşti de oul de raţă, dar în rest era o fiinţă la locul ei. Găina, nu mai vorbim! Chiar şi o gâscă, dacă ai timp de ea. Dar bibilica?! A, dacă reuşeai să vopseşti un ou de bibilică, erai campion la Paşti, la ciocnitul ouălelor. Totul era să găseşti oul, că bibilica are prostul obicei că ouă prin tot felul de cotloane, şi uită şi ea unde a "produs"!

Magazinul era locul de socializare al femeilor din sat, şi un soi de loc de pândă. Din când în când mai ieşea din magazin câte una şi arunca o privire în crâşmă, să vadă în ce stare e "al ei". Era important să evalueze corect starea de îmbibare a consortului, pentru că, nu-i aşa, cineva trebuia să-l care acasă, dacă depăşea norma. Nu erau puţine zilele în care soţii beau cot la cot, unul de plăcere, celălalt din solidaritate!

A nu se înţelege că ţăranii stăteau doar în cârciumă. Nu! Munceau din greu, fie la CAP, fie în gospodăriile lor. Şi nu era o fericire munca aia, pământul era prost, neproductiv, greu de arat, greu de semănat, apa în sat era o problemă, până când s-a construit Combinatul Petrochimic de la Piteşti, şi au săpat ăia puţuri de adâncime, au montat un turn de apă, o sferă argintie în vârful unui par înalt, ancorat cu cabluri, şi au tras nişte conducte pe câteva uliţe.

Dar cârciuma ţinea loc de distracţie. Prin anii şaptezeci, după ce satul a fost electrificat, iar televizorul s-a banalizat, cârciuma a intrat în faliment, practic. O parte dintre muşterii, cei mai tineri, s-a mutat la oraş, Piteştii aveau nevoie de mână de lucru. Bunicii lor se stingeau, unul câte unul, şi părinţii lor fie îi urmau la oraş, fie se mulţumeau cu una mică în faţa televizorului. Cârciuma era plină doar o dată pe an: când era târg în comună, pe terenul de forbal, cum zicea bunica, din spatele ei. Aud că şi terenul ăla a fost distrus, a fost "retrocedat", arat, apoi lăsat în paragină. De crâşmă am uitat să întreb. Presupun că e tot acolo, cu magazinul. Evident, plin cu sclipiciurile "societăţii de consum". O avea şi afişul cu Coca Cola, semn că americanii ăia de care vorbeau în şoaptă amicii de pahar ai bunicului meu au venit. Lor nu le mai foloseşte la nimic venirea lor. Trist e că nici nouă...