luni, 1 noiembrie 2010

Pragmatism versus ideologie




Fără să mă întind prea mult la discuţie, că nu am starea necesară, mi se face o greaţă imensă văzând cum se prosternează guvernul unei ţări presupus suverane în faţa unor contabili cretini cu mânecuţe. Chiar dacă acei contabili sunt trimişii FMI, un organism care, în opinia mea, se poate închide liniştit şi mâine, că nu se va întâmpla nimic. E inutilitatea întruchipată.


Aud tot mai des întrebarea: cine conduce România, cu bătaie spre aventurile noastre cu inutila organizaţie. Este dificil de dat un răspuns clar, din mai multe motive. Unul, esenţial, ar fi acela că după ce-l de-al Doilea Război Mondial a exista un proces treptat de transfer de suveranitate dinspre statele naţionale către organisme supra-statale, că s-au numit ele ONU, NATO; CAER, CE, Tratatul de la Varşovia. Acest proces s-a accelerat, în ceea ce priveşte România, după 1990. Acum România are, practic, trei capitale: Bucureşti; Bruxelles, Washington. Bruxelles, pentru că suntem membru al UE, Washington, pentru că suntem membru al NATO.




Trebuie să atrag însă atenţia asupra unui aspect, de la care încep problemele noastre şi care justifică întrebarea: „Cine conduce România?”. Transferul de suveranitate este egal pentru toată lumea, adică România nu transferă mai multă suveranitate decât Germania sau Marea Britanie, spre pildă.


Actualul guvern, din pricina incapacităţii de a genera politici publice economice adecvate, a operat şi un masiv transfer de responsabilitate, nu doar de suveranitate, şi se ascunde în spatele CE, UE, FMI, BM şi altele asemenea, pentru a face uitate deciziile eronate luate.


Toate măsurile economice şi sociale adoptate sunt justificate simplist: aşa vrea FMI, aşa vrea UE. Dar deciziile se iau la Bucureşti. Guvernul, de fapt Traian Băsescu, nu FMI, a decis să se împrumute şi ce destinaţie să dea banilor. Tot el a decis şi amputările otova de salarii, şi mărirea TVA, şi distrugerea statului social, acţiune profund anti-constituţională.


Acum observăm un tip de mesaj care spune aşa: „PDL nu are nicio vină. Dacă nu ar fi mărit PNL salariile şi pensiile, nu am fi apelat la FMI. Criza n-am provocat-o noi, ea e de import. Şi ieşim din criză fix la şase luni după ce ies ţările occidentale dezvoltate. Noi doar menţinem nava pe linia de plutire. Nu avem nicio vină, trebuie să ne faceţi o statuie.”


Nimic mai fals. Guvernul e direct răspunzător pentru adâncirea şi agravarea consecinţelor economice şi sociale ale crizei, prin proasta guvernare a acelei părţi a economiei care depinde direct de politicile economice guvernamentale. Mă refer în special la IMM, la agricultură, la serviciile publice, printre altele. Şi dacă stăm şi aşteptăm să ne scoată alţii din criză, o veste proastă: nu se va întâmpla acest lucru.


Partea globalizată a economiei româneşti a ieşit deja din criză, vezi „Dacia”, vezi creşterea exporturilor şi a producţiei industriale. Dar acea parte globalizată nu are impact asupra părţii autohtone. Părţii autohtone nu i se adresează nicio măsură concretă. Este o glumă să oferi doar un milion de euro pentru a sprijini firme înfiinţate de tineri, sau o sută de mii de euro pentru stimularea angajării de ucenici. Pur şi simplu ne batem joc de oameni!


Din cele 20 de miliarde de euro luate de la FMI, CE, BM, s-au cheltuit pentru susţinerea deficitului bugetar, care nu înseamnă neapărat plata salariilor şi pensiilor, doar circa 1,8 miliarde de euro. Dar banii ăştia poate s-au dus la regii asfaltului, sau la construcţia de patinoare supraevaluate.


Salariile şi pensiile nu aveau cum nu se mări până în 2008, pentru că fructele creşterii economice trebuia să ajungă şi la marea majoritate a românilor, şi pentru că mărirea iraţională a decalajului între preţuri, aliniate rapid la media europeană, şi venituri extrem de mici putea duce la o explozie socială. Iar aceste măriri s-au făcut şi atunci când PD făcea parte din guvernul Alianţei DA, alături de liberali.


Aşadar, ne-am făcut-o cu mâna noastră. FMI recită aceeaşi poezie din anii 80, de când s-a impus Consensul de la Washington: privatizare, reducerea cheltuielilor publice, retragerea statului din economie. Că reţeta asta n-a funcţionat pe nicăieri e o altă poveste: au şi ei scuza lor. Medicamentul e bun, pacientul e prost, pentru că nu-l bea până la capăt.


Ce-i mai interesant în vânzoleala din ultimele zile ale inspecţiei FMI(suntem deja în lumea lui Gogol şi a „Revizorului!”) este că Jeffrey Franks nu ţine loc doar de premier, ci şi de preşedinte, pentru că el potenţează dialogul social şi încearcă să construiască un dialog politic şi un consens politic în privinţa unui proiect economic românesc de viitor. Şi-a asumat el rolul de mediator care revenea preşedintelui, iar preşedintele se ocupă cu anatemizarea adversarilor şi cu închiderea căilor de dialog. Diviziunea internaţională a muncii!


Iată ce declara el: „Am avut un schimb de păreri extrem de interesant şi productiv cu PNL. Cred ca suntem de acord ca este important ca in lunile care urmează să lucram cu toate partidele politice pentru a veni cu cele mai bune idei pentru viitorul acord cu Comisia Europeana, FMI si Banca Mondiala. Vom continua dialogul cu partidele în viitor pentru a lua idei de la liberali si social-democraţi si de la toate partidele politice asupra a ceea ce putem face mai bine pentru a ajuta la creşterea economica a României”.


Se negociază acum un nou acord, preventiv, cu FMI. Nu e foarte clar ce se aşteaptă de la noi. Probabil se vor prelungi măsurile de austeritate până în momentul rambursării actualului împrumut. Ceea ce va menţine economia în recesiune şi cel puţin în 2011 şi 2012. De fapt se vorbeşte că abia în 2013 PIB va ajunge la nivelul din 2008.


Grav mi se pare că ceea ce se întâmplă acum repetă scenariul din anii 80, când Ceauşescu plătea datoriile externe. Economia a rămas atunci fără resursele necesare re-tehnologizării şi pentru noi investiţii. Asta s-a tradus prin scăderea capacităţii ei de a satisface cererea internă de bunuri şi servicii. Totul s-a terminat cu explozia din decembrie 1989.


Şi acum întreprinderilor autohtone le lipsesc resursele necesare pentru a investi. Iar aparatul productiv nu este orientat pentru export. Export fac preponderent întreprinderile globalizate prin intermediul firmelor transnaţionale.


De fapt, şi asta este concluzia, economic ţara asta nu este condusă nici de guvern, nici de FMI, nici de BM, nici de UE, de fapt e la voia întâmplării. FMI nu vrea decât un lucru: să-şi vadă banii înapoi, UE vrea, teoretic, să îndeplinim condiţiile de convergenţă, şi să dăm banii înapoi, iar guvernul nu vrea nimic. De fapt, guvernul vrea un singur lucru: să găsească ţapi ispăşitori pentru neputinţa sa. De asta se şi supralicitează mediatic prezenţa reprezentantului FMI în România, de asta i se acordă atâta importanţă, de asta se acreditează ideea că el conduce ţara, nu Băsescu şi Boc. Teatru ieftin!


Nu pot să nu mă refer şi la un alt aspect. Guvernul Năstase a dus la bun sfârşit un acord cu FMI FĂRĂ ca asta să impieteze asupra creşterii economice. E drept că şi guvernul Văcăroiu reuşise să relanseze creşterea economică, dar asta după lupte crâncene cu FMI, care, de ce să n-o spunem pe-a dreaptă, a mizat politic pe CDR. Rezultatele se cunosc!

De ce a reuşit Năstase, şi parţial Văcăroiu, şi de ce nu reuşeşte boc şi de ce n-au reuşit cederiştii? Pentru că a fost un meci între pragmatism şi ideologie, între guvern şi FMI. Năstase a abordat problema pragmatic, şi a ştiut să se impună în faţa FMI. A ştiut să explice situaţia României, iar acordul a fost permanent adaptat la realităţi.  De altminteri guvernarea Năstase, bănuit de stânga, a fost extrem de puţin colorată ideologic, cel puţin în abordarea problemelor economice.


Acum şi FMI, şi guvernul boc se situează pe poziţii fanatic ideologizate, care nu sunt deloc pragmatice, ci doar complică lucrurile. Iar povestea nu are cum se termina altfel decât printr-un eşec, chiar dacă  FMI îşi primeşte banii înapoi. Ce vom avea după vreo trei ani de scădere economică(doar nu credeţi că 2011 va fi un an de creştere, nu-i aşa?)? Un stat mai eficient? Nu, doar un stat care plăteşte mai puţini angajaţi mai puţin. Servicii publice în pragul colapsului, infrastructuri zero, un sector privat în pragul crizei de nervi, nişte bănci slăbite de povara împrumuturilor neplătite, şi tot mai mulţi români care fug de ţara lor ca dracu' de tămâie. Merită puritatea ideologică aceste sacrificii? Dacă da, atunci chiar ne-am tâmpit de tot!  

2 comentarii:

Anonim spunea...

Articol relativ "rotund" si cu argumente logice la adresa FMI, dar comentariul meu fata de penultimele doua paragrafe nu poate fi decat: HA HA HA HA HA HA HA HA!

omul cu elice spunea...

Spuneţi că "FMI nu vrea decât un lucru: să-şi vadă banii înapoi".

Eu, sincer, am mari îndoieli, văzând cum ei aruncă banii practic într-un sac fără fund şi susţin (pentru că au această putere) un regim iresponsabil şi incompetent din punct de vedere economic.

Recuperarea banilor, cu dobândă e doar un bonus, dar de fapt împrumutul neplătit le dă pârghiile de control, influenţă şi presiune de care au nevoie.

(E practic acelaşi scenariu prin care ţările africane, proaspăt "eliberate" de jugul colonialist european (cu sprijinul şi simatia americanilor), au fost înglodate în datorii pe care le plătesc cu materii prime foarte ieftine. Nuanţa autohtonă e că, după ce am dat cam tot ce se putea da la capitolul resurse materiale, am rămas cu o singură materie primă: forţa de muncă)

Scopul nu sunt banii ci controlul, guvernarea (cât mai) directă (care duc la câştiguri MULT MAI MARI decât simpla returnare a împrumuturilor).

După părerea mea, miza, foarte transparentă, e sărăcirea populaţiei până la a accepta orice muncă (oricât de prost plătită), în orice condiţii, astfel încât forţa de muncă (singura noastră "marfă") să fie FOARTE IEFTINĂ pentru producătorii occidentali. Mulţi dintre aceştia, de exemplu, pleacă din China (sau nu se mai extind), acum când guvernul de acolo a început să strângă şurubul nu numai în privinţa salariilor pe care le aruncă firmele occidentale angajaţilor chinezi dar şi a CONDIŢIILOR DE MUNCĂ (de la orarul de lucru - care tocmai se "relaxează" la noi ca legislaţie, până la securitatea muncii).

România se pregăteşte să devină noul El Dorado al muncii ieftine (pentru angajtori) dar pentru asta populaţia trebuie adusă la pragul cel mai de jos al sărăciei şi concurenţa firmelor autohtone redusă la minim.