Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Prizonierii clişeelor Acum, că rezultatele alegerilor prezidenţiale din Rusia sunt cunoscute, pentru noi, românii, rămâne să primim răspuns la o serie de întrebări. Prima: oferă alegerea lui Dmitri Medvedev o oportunitate pentru îmbunătăţirea relaţiilor României cu Federaţia Rusă? A doua: avem, pentru asta, o poziţie coerentă şi realistă, ştim ce anume vrem în relaţia cu Moscova? A treia: ştim care sunt motivele pentru care România are cele mai complicate relaţii cu Federaţia Rusă dintre toate ţările foste socialiste? Din punctul meu de vedere, alegerea lui Dmitri Medvedev în funcţia de şef al statului rus este un eveniment pentru oricine, numai pentru decidenţii politici de la Bucureşti nu. Ceea ce am citit şi am auzit, în materie de analiză politică, în legătură cu alegerile parlamentare şi prezidenţiale din Rusia, a fost doar o colecţie de clişee şi de idei preconcepute, dominate de o rusofobie primitivă, toate dovedind o cunoaştere precară a realităţilor ruseşti. Mai mult, aveam impresia că unii dintre „analişti” citeau punctele de vedere ale unor oficiali americani, democraţi şi republicani deopotrivă, rămaşi de bună voie în tranşeele Războiului Rece. Sigur că pentru o ţară ca România nu este uşor să trăiască în vecinătatea unei mari puteri, mai ales în momentele ei de slăbiciune şi de criză de identitate. Această constatare, banală în formă, importantă în fond, este la fel de valabilă şi pentru ţările baltice, şi pentru Polonia, şi pentru Ungaria, dar şi pentru ţările din fosta Uniune Sovietică, devenite independente după 1991. Unele au ales să se situeze pe poziţii revanşarde faţă de Moscova, încercând să facă uitate astfel decenii de istorie umilitoare pentru ele. Altele, mult mai sigure pe identitatea lor, şi mai interesate de viitor, au decis să lase istoria relaţiilor lor cu Federaţia Rusă istoricilor şi au ales realismul politic, oricât de cinic ar suna asta. România nu a depăşit criza de identitate pe care o traversează de mai bine de patru decenii, de la celebra plenară a CC al PMR din 15-22 aprilie 1964, unde s-a adoptat „Declaraţia cu privire la poziţia partidului în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti”, pe care mulţi o văd ca pe o „declaraţie de independenţă” faţă de Moscova. Până la un punct, aşa a şi fost, dar, atenţie, în limitele impuse de ideologia dominantă atunci. Am oscilat atunci între fidelitatea faţă de ideologie şi nevoia de a accelera dezvoltarea economică, prin deschiderea spre occident. Aceste oscilaţii au însoţit relaţiile noastre cu URSS până la destrămarea ei. Şi atunci ne-a lipsit o politică rusească limpede şi realistă. Nici acum, ca tară membră a NATO şi a Uniunii Europene, nu reuşim să structurăm o astfel de politică. Orice om politic sau de cultură, jurnalist sau om de afaceri care face imprudenţa să pledeze public pentru normalizarea relaţiilor cu Moscova va fi, mai devreme sau mai târziu, ţinta unui linşaj mediatic, va fi etichetat drept KGBist, securist, oligarh, comunist, anti-occidental, etc, etc. Oricât de deschis ar fi Medvedev faţă de România, nu de el depinde normalizarea relaţiilor cu Bucureştiul, ci de noi. Vrem sau nu vrem să avem relaţii bune cu Moscova? Dacă da, atunci trebuie să renunţăm la discursul public rusofob, ca un semn că suntem cu adevărat interesaţi de acest lucru. Am citit delirul unei jurnaliste de la Evenimentul Zilei, care, în stilul „Scânteii” din anii 50 ai secolului 20, îi demască nu doar pe românii care pledau pentru normalizarea relaţiilor cu Rusia, ci şi pe socialiştii de la Budapesta, care au semnat un acord cu Moscova pentru participarea la construcţia conductei de transport gaze South Stream. Păi, la câte ţări europene au acorduri energetice cu Rusia, inclusiv pentru construcţia de conducte de transport, fiind pasibile de pedeapsa cu„izolarea”, ar însemna ca NATO sau UE să existe doar pe hârtie! Iar jurnalista, după ce ne flutură spectrul izolării, în cazul în care ajungem la un acord cu Moscova, concluzionează: „Indiferent cât ar fi de mic preţul gazelor ruseşti, costă mult. Prea mult pentru ca România să-şi permită.” Ăsta să fie motivul pentru care am refuzat să acceptăm o derivaţie a conductei South Stream pe teritoriul nostru, pe motiv că nu ne interesează? Ni se tot repetă un clişeu, anume acela că o factură mai redusă pentru gazele importate din Rusia ar avea un preţ: renunţarea la independenţă. Aşa încât românii au un foarte bun motiv să accepte actualele facturi la gaze: este preţul independenţei faţă de Moscova. Întrebarea este: chiar suntem independenţi, la modul general? Mai există vreo ţară independentă, în sensul pe care îl dăm de obicei cuvântului, cu excepţia câtorva mari puteri, şi acelea doar parţial? Răspunsul este nu. Independenţă absolută nu există, în lumea noastră globalizată şi interdependentă. Am renunţat, pentru a putea gestiona riscuri globale, care nu pot fi gestionate altcumva decât colectiv, la o parte a suveranităţii naţionale, atunci când am aderat la NATO şi la UE. Politica energetică a României este tot mai mult structurată de regulile impuse de Bruxelles. Nu văd de ce aceste reguli, care ne-au mărit binişor facturile la gaze şi la energia electrică, la benzină şi la motorină, nu au stârnit aceleaşi proteste vehemente. Tot UE a făcut presiuni inacceptabile asupra României, pentru a privatiza cum „trebuie” companiile energetice româneşti. Nu am văzut prea mulţi revoltaţi de situaţia asta, în schimb facem crize de isterie doar la ideea că ne-am putea normaliza relaţiile cu Rusia. Aceste relaţii nu se reduc la preţul gazelor, cum cred tot felul de „analişti”. Avem, am mai spus acest lucru, un deficit de balanţă comercială uriaş, de circa cinci miliarde de dolari, în relaţiile comerciale cu Rusia. Adică circa 40% din totalul deficitului extern. Noi pur şi simplu nu mai înţelegem piaţa rusă, nu mai avem contacte de afaceri, nu mai avem specialişti care să cunoască dreptul lor comercial, practicile locale. Dar nici nu vrem să facem ceva pentru a schimba lucrurile. Vorbim de independenţă, dar nu înţelegem că ea înseamnă în primul rând echilibrarea balanţei de plăţi în relaţia cu Rusia. Am face o mare eroare dacă am vedea în Medvedev doar un „pudel” al lui Putin. Omul nostru gândeşte şi are propriul său program, liberal în materie economică, dar cu o surprinzător de puternică dimensiune socială. Continuitatea în politica externă, clamată de el, nu înseamnă automat şi continuitatea instrumentelor, chiar dacă a fost în conducerea Gazprom. Împărţirea puterii cu Putin poate fi o fază tranzitorie, sau poate fi o evoluţie care să anunţe un proces mai accentuat de democratizare internă, de apropiere de occident. Se sapă astfel la temelia unui mit: acela că Rusia poate funcţiona doar cu un autocrat în fruntea sa, că împărţirea puterii este echivalentă cu haosul, ca în anii Elţîn. Am auzit în aceste zile şi un îndemn de a ne situa pe poziţii de forţă faţă de noua administraţie de la Kremlin, prin torpilarea proiectului South Stream, în sensul în care ar trebui să refuzăm să ne dăm acordul pentru construcţia conductei submarine care ar avea destinaţie Bulgaria. O mai idioată propunere mai rar! Dacă aşa înţelegem să ne normalizăm relaţiile cu Rusia, atunci chiar vom rata şi această oportunitate! Nu ştim sigur dacă Putin va participa sau nu la Summitul Rusia - NATO de la Bucureşti. Dar un nou val de rusofobie în presă şi în declaraţiile unor politicieni nu serveşte interesului naţional. Mult mai utilă ar fi structurarea unei politici faţă de Rusia, care să ducă la o abordare raţională, nu viscerală, a relaţiilor bilaterale. Câtă vreme vom rămâne prizonierii clişeelor, ruşii vor fi cu banii şi cu gazul, noi cu ponoasele!