vineri, 28 martie 2008

Dezaxaţi în NATO
Dacă ştie cineva poziţia pe care o va exprima România faţă de principalele subiecte de pe agenda summitului NATO de la Bucureşti, excepţie făcând stupida scrisoare de susţinere a includerii în MAP a Ucrainei şi Georgiei, e rugat să ne spună şi nouă! De ce am ajuns în situaţia de nu mai avea o politică externă creatoare, care să se adreseze unor spaţii multiple, spaţii care cunosc o dinamică relevantă pentru viitoarea configurare a raporturilor de forţe la nivel regional şi global? Simplu: pentru că actuala guvernare nu a avut un proiect de politică externă care să integreze constrângerile şi oportunităţile derivate din apartenenţa la UE şi la NATO. Începutul mandatului prezidenţial al lui Traian Băsescu a marcat, în politica externă, impunerea conceptului Axei Washington – Londra - Bucureşti, care, timpul a dovedit-o, nu a fost decât o formă de a masca lipsa unui veritabil program de politică externă, cu agendă, obiective şi priorităţi bine definite. Ca şi Emil Constantinescu, şi Traian Băsescu are de făcut faţă lipsei unei expertize proprii în domeniu. Nu a ştiut să acumuleze astfel de competenţe nici în perioada cât a fost Primar General al Capitalei, nici cât a fost preşedintele unui partid afiliat la Internaţionala Socialistă. Oricât ar fi de ciudat pentru un preşedinte-jucător, cum se defineşte domnia sa, rolul său în politica externă românească este mai degrabă unul de arbitru, pentru că în ecuaţia conceptualizării, definirii obiectivelor şi mijloacelor de promovare ale interesului naţional, în relaţie cu celelalte naţiuni, intră mai mulţi actori instituţionali şi informali. El poate cel mult să tranşeze, atunci când nu se poate degaja un consens într-o anumită problemă, dar nu-şi poate aroga monopolul deciziei în domeniu. Actorii instituţionali în domeniu sunt, alături de Preşedinţie, Guvernul, Ministerul Afacerilor Externe, Parlamentul, şi chiar comunităţile locale, iar actorii informali cei mai importanţi sunt reprezentaţi de diversele grupuri de reflecţie, publice sau academice. Diversitatea actorilor determină diversitatea viziunilor în privinţa unuia şi aceluiaşi subiect. Traian Băsescu nu poate fi şi jucător privilegiat, şi arbitru, pentru că nu mai este credibil. Până acum am văzut un Traian Băsescu jucător nu doar privilegiat, ci şi, sau mai ales, aproape exclusiv. Primul său ministr de externe, Mihai - Răzvan Ungureanu, a fost, în ciuda aparenţelor, un jucător mai slab şi cu o expertiză limitată în domeniu, care nu a avut, la rândul lui, o viziune puternică despre obiectivele şi priorităţile politicii externe. I-a urmat, după un scandal politic între Palate, care a ajuns la Curtea Constituţională, Adrian Cioroianu, un istoric care va rămâne in istorie pentru gafele sale cu repetiţie. Când ai de gestionat procese complexe, nu deschizi simultan mai multe şantiere ale schimbării, care să se refere atât la politica de personal, la de-politizarea funcţiilor de ambasador, la schimbarea priorităţilor şi a instrumentelor de politică externă. La rândul lui, primul ministru nu se poate baza pe o experienţă proprie de acest tip , în condiţiile în care, la rândul lui, este chemat să arbitreze în domeniul politicii externe. Mai mult, aflat în conflict cu Traian Băsescu, premierul a generat o serie de dispute pe teme de politică externă, ca în cazul retragerii trupelor din Irak sau a participării la misiunea de menţinere a păcii în Ciad. În aceste condiţii, şi pe fondul ignorării totale a dimensiunii parlamentare a diplomaţiei, ca şi a expertizei celor mai mulţi dintre actorii informali, Traian Băsescu a ales să-şi impună viziunea proprie despre obiectivele politicii externe româneşti, viziune dominată de formaţia sa de militar. A ales să fie necondiţionat în tabăra americană, dintr-o socoteală simplă: este bine să fii alături de cel care are bâta mai mare! Sigur că această “protecţie” are şi costurile ei, dar, cel puţin după socoteala lui Traian Băsescu, beneficiile justifică pe deplin costurile. Folosind o analogie cu filmele western, în momentul de faţă lucrurile stau în felul următor: există un şerif global, Statele Unite ale Americii, care şi-au asumat păstrarea ordinii, alături de nişte ajutoare, fie că este vorba de anumite ţări din NATO, fie că este vorba de naţiuni puternice, cu care au relaţii privilegiate: Israel, Marea Britanie. În cazul în care este nevoie de urmărirea răufăcătorului, cetăţenii cu conştiinţă civică din vestul sălbatec formau potere, astăzi alianţe. În poteră fiecare intra când dorea şi aducea tot ce avea sau ce putea: care calul, care carabina, care cafeaua sau pastrama, şi ieşea din poteră când obosea, îi murea calul sau nu mai avea pastramă. Alianţele construite de SUA după primul război din Golf sunt determinate, ca structură şi obiective, de misiune. Este o schimbare de fond, pentru că în cazul primului război, cel din 1991, alianţa determinase misiunea, ceea ce a lăsat nerezolvată problema modificării naturii regimului politic de la Bagdad. Schimbarea a devenit necesară după episodul intervenţiei umanitare în Somalia, soldată cu un grav eşec pentru ONU, sub mandatul căreia se desfăşura, şi s-a evidenţiat în cazul conflictelor din Balcani, în Afganistan, dar mai ales în Irak. Principiul “Misiunea determină Alianţa” permite SUA să-şi păstreze autonomia de decizie în sânul alianţei şi libertatea de mişcare în teren. Este evidentă atracţia pe care acest model, care privilegiază forţa, în detrimentul dialogului şi negocierilor, o exercită asupra lui Traian Băsescu. Lucrurile sunt simple, maniheismul domină în exprimarea opţiunilor: noi suntem băieţii buni, pentru că suntem de partea celui mai tare, care are întotdeauna dreptate, de vreme ce este cel mai tare. Axa Washington – Londra - Bucureşti este structurată şi ea ca o poteră din vestul sălbatic: şeriful, ajutorul de şerif şi oastea de strânsură. Legături cu adevărat structurate, formalizate, de pe poziţii aproape egale, sunt doar între şerif şi ajutorul său. Cel din oastea de strânsură este acceptat câtă vreme oferă ceva poterei, şi nu o încurcă prea mult. Vizitele făcute de Traian Băsescu la Washington şi Londra nu s-au soldat cu definirea unei noi identităţi a relaţiilor între componenţii Axei, alta decât cea descrisă de metafora poterei. Nici în NATO, nici în UE, astfel de construcţii între membri nu-şi au rostul şi nu au o finalitate care poate fi explicată raţional, câtă vreme ele sunt organisme multilaterale. Cuplul franco-german este structurat într-o altă logică, cea a reconcilierii istorice, şi îşi asumă un anumit rol în construcţia europeană, prin concertarea poziţiilor în probleme majore, dar el este permanent sub controlul celorlalţi membri ai UE, prin regula consensului. Trebuie să vedem mai degrabă care sunt misiunile poteraşului, în cazul nostru România. Metafora poterei funcţiona şi până în 2005, cu o mare deosebire: contribuţia României la acţiunile poterei era multidimensională, nu exclusiv militară, şi lua în calcul mai multe variabile decât până acum, în special relaţia cu Uniunea Europeană, relaţie care traversase deja o criză în cazul exceptării SUA de la rigorile TPI. Traian Băsescu nu a mai luat în considerare relaţia cu UE când a inclus România într-o construcţie ad-hoc cu SUA şi cu Marea Britanie, ale cărei obiective pot fi şi în afara ariei de interese ale NATO şi ale UE. Mutarea accentului politicii europene a României de pe Europa Centrală, ca zonă de articulare spre Occident, pe Europa de Est, ca zonă de articulare spre Caucaz, Marea Neagră şi Orientul Apropiat derivă din obiectivele şi interesele proprii SUA în regiune, care nu au fost convenite şi puse de acord cu toţi aliaţii din NATO şi care intră în conflict atât cu interesele Rusiei, cât şi cu acelea ale UE în zonă. Este vorba, în principal, de controlul rutelor de transport al purtătorilor de energie din Caucaz către vestul Europei şi către facilităţile militare americane din zonă. Ţări precum Germania s-au opus şi se opun vehement tendinţei americane de a le forţa să se situeze pe poziţii de forţă faţă de Rusia, prin acceptarea includerii Ucrainei şi Georgiei în MAP. Un obiectiv al acestei decizii este, în viziunea americanilor, şubrezirea poziţiei de negociere a noului preşedinte rus Dmitri Medvedev. Ideea este aceea de a ameninţa Rusia cu procese de instabilitate internă, prin încurajarea proceselor centrifuge de la graniţele sale. Ceea ce denotă un grad ridicat de inconştienţă, pentru că reacţia Moscovei poate fi foarte dură, şi nu neapărat cea cu care ne-am obişnuit deja. Ideologic, implicarea SUA în aria de interes a Rusiei este motivată de necesitatea unui al doilea val de democratizare în ţările desprinse din fosta URSS. Practic, implicarea urmăreşte înlocuirea actualelor echipe aflate la conducerea ţărilor vizate, considerate prea favorabile Moscovei, cu altele, favorabile Statelor Unite ale Americii. Este o viziune care derivă din teoria îndiguirii, caracteristică Războiului Rece. Nu am înţeles nici insistenţa României de a intra într-o schemă de „scut anti-rachetă”. Aşa ceva nu rezolvă nimic, pentru că cea mai simplă metodă de a depăşi un astfel de scut este saturarea lui de către adversar. Să nu-şi închipuie cineva că, în cazul recurgerii la arme nucleare, va fi vorba de un război nuclear limitat. Va fi cu siguranţă unul generalizat. Cu sau fără scut, vom relua procesul de evoluţie de la început, dacă avem noroc şi maimuţele supravieţuiesc! Practic, insistenţa americanilor în a instala elemente ale scutului anti-rachetă în Europa vizează împiedicarea normalizării relaţiilor Rusiei cu UE. Americanii nici nu înţeleg prea bine pacifismul de acum al europenilor(deşi au participat la ambele măceluri mondiale de pe continent, deci ar trebui să ştie de ce!) şi nici nu-l aprobă. Tot încearcă să aloce misiuni europenilor, să-i determine să investească în sisteme de arme ofensive, de proiecţie a forţei la mare distanţă. Intenţia americanilor este aceea de lăsa europenilor controlul rutelor marine în Mediterana şi în Atlantic, pentru a se putea concentra asupra Pacificului. Aşadar, un NATO aflat la un soi de răscruce, care se extinde nu în funcţie de ameninţările concrete, ci în funcţie de interesele exclusive ale SUA, are de înfruntat la Bucureşti diviziuni tot mai profunde. Criza de acum este similară cu aceea traversată de Tratatul de la Varşovia după invazia sovietică din Afganistan. Pentru a-i introduce pe aliaţii săi din Tratat în Afganistan, URSS a propus aderarea Vietnamului, ceea ce schimba radical logica şi misiunile organizaţiei. Atunci România s-a opus, spre uşurarea americanilor. Iar în ceea ce priveşte războiul purtat de NATO în Afganistan, el este iarăşi un lucru absurd, dincolo de statutul organizaţiei. România, care are capacităţi limitate de a proiecta forţă peste graniţe, va trimite noi soldaţi în sud, unde sunt cele mai mari probleme. Numai că războiul din Afganistan nu poate fi câştigat, pentru că este unul prin intermediari. Altele sunt forţele cu care se confruntă, de fapt, NATO, nu talibanii. Să zicem China şi Pakistanul, pentru început. Dezaxaţi în NATO, rupţi de curentul principal din Europa, noi, românii, nu mai avem, cum spuneam, acea creativitate care să ne permită să nu ne situăm pe poziţii definitive, din care să nu mai putem ieşi. Cineva spunea că SUA are obligaţia de a-i face fericiţi pe „caii de povară” de genul României. Întrebarea este: ştim măcar ce ne-ar face fericiţi? Că organizarea summitului sigur nu e o fericire!

5 comentarii:

Mordechai spunea...

Execelentă analiză.
Tocmai în acest context găzduim... summitul. De la care nu am aşteptări. Am vorbit despre asta.
Despre capacitatea lui Traian Băsescu de a înţelege politica externă nu avem ce discuta. Din acest punct de vedere lucrurile sunt foarte clare: a adoptat strategia maidaneză a ataşării la mardeiaşul cartierului.
A preluat temele stăpânilor şi le repetă gargarisind, fără pretenţia de a le înţelege şi , categoric, fără a ţine seama de interesele naţiunii pe care, printr-un nefericit concurs de împrejurări, o conduce.
Cei din preajmă îi sunt pe măsură. De la imberbul MRU, incompetent, dar servil şi docil, la impertinentul Cioroianu.
Pentru actuala clasă politică, în quasi-totalitatea ei, politica externă este o limbă necunoscută. Doar un instrument cu ajutorul căruia să îşi poată asigura supravieţuirea în mult mai lucrativa politică internă.
Până acum conjunctura a lucrat pentru noi. Şi astfel ne-am trezit în NATO, UE. Se poate însă foarte bine întâmpla ca, la un moment dat, conjunctura să lucreze împotriva noastră. Şi atunci... Dumnezeu cu mila.

constantin gheorghe spunea...

Prietene Mordechai, noi am renunţat la autonomia de gândire în materie de politică externă. Sunt oameni ce fac oarece eforturi, unul este Adrian Năstase cu Fundaţia Europeană Titulescu, dar care fie fac muncă patriotică, fie trag mâţa de coadă.
Statul român ar trebui, în loc să dea unor pierde-vară, precum cei de la GDS, sedii şi bani, să investească urgent în cel puţin patru institute de studii strategice: europene, ruse, chineze şi americane. Sunt oameni de a căror expertiză ne-am lipsit prea repede. Dar o avem pe madam Udrea specialistă în geopolitica Mării Negre, lacul nimănui!

Karakas spunea...

Analiza este de inalta clasa. Nu am inteles nici eu zelul militarist al Romaniei, dar iata ca apar raspunsuri. Chestia cu suplimentarile de trupe in Afganistan mi se pare o eroare. La gradul ei de dezvoltare, Romania ar trebui sa isi faca datoria in NATO ca si alte tari din alianta cu care se poate compara.

Confucius spunea...

Excelenta analiza. Lipsesc insa din ecuatie profesionistii diplomatiei si relatiilor internationale. E facil sa aratam cu degetul spre evidenta simplitate mentala a potentatilor zilei. Cred insa ca era de datoria profesionistilor sa ii ajute in articularea/mentinerea politicii externe. Banuiesc (poate gresesc) ca s-au comportat ca niste functionari inteligenti si au cantat in struna sefilor.

constantin gheorghe spunea...

Confucius, puţinii profesionişti din domeniu trebuie să aibă cui da sfaturi. Apoi, în domeniul politicii externe, ca în orice domeniu, de altminteri, fenomenele trebuie urmărite pe termen lung. Noi avem discontinuităţi importante în ceea ce priveşte analiza diverselor spaţii, nu mai avem în MAE vorbitori de limba rusă, spre exemplu, sau de limbi orientale.
Toată lumea vrea la coctailuri, nu la munca de furnică, în diplomaţie. Or diplomaţia asta înseamnă: muncă de furnică, nu sclipici!