Anticomunismul de hipermarket.

Dacă nu aş fi împotriva etichetelor, în general, rândurile care urmează se pot încadra la capitolul „Ce-mi plac idioţii de serviciu!”. De ce? Nu e greu de înţeles. Criza hipermarketurilor şi mai ales activismul, neobişnuit pentru România, al patronatelor din industria alimentară, a pus în dificultate marile lanţuri de retail, care nu de patronate se tem, ci de o criză de imagine. Pentru că pagubele de acolo vin, din scăderea încrederii consumatorilor în capacitatea lor de a fi negustori cinstiţi. Şi până acum hipermarketurile au făcut tot ce au putut pentru a nu ieşi în presă nicio informaţie compromiţătoare despre practicile lor şi mai ales despre neregulile descoperite de diferitele organisme de control ale statului, care, nu se ştie de ce, le cam ocolesc, în schimb se înverşunează asupra amărâţilor de buticari, care au parte de spectacole televizate ori de câte ori se descoperă vreo conservă expirată. 

Nu că asta nu ar fi grav, dar prea sunt unii sfinţi şi alţii diavoli, funcţie de mărimea şpăgii şi de destinaţia ei! Şi cum se prefigurează cea mai gravă criză de imagine pentru hipermarketuri, şi-au zis că nu strică să atace, că atacul este cea mai bună apărare. Cineva, băiat deştept, i-a sfătuit să joace pe cartea anti-comunismului. Rezultatul e de tot hazul! Cităm din articolul publicat în „Cotidianul” de sâmbătă, 8 martie 2008, sub semnătura lui Lucian Davidescu, nu înainte de a face o precizare. „Cotidianul” este prins într-un ghem de interese publicitare greu de descâlcit pentru cititorul obişnuit. Deşi pare o opinie inocentă, nu e. Şi nu e pentru că în alte publicaţii ale caţavencilor apare reclamă din gros pentru hipermarketuri, ca să nu mai vorbim despre faptul că au şi agenţie de publicitate, deci sunt într-un perfect conflict de interese! „Acum doi ani cereau taxe vamale la import, ca să nu fie concuraţi de marfa ieftină. Acum patru ani cereau ştergeri de datorii, pentru că nu reuşiseră să îşi plătească impozitul la stat. 

Acum opt ani câştigau licitaţii pentru spitale la preţ triplu, din care jumătate era spaga. Acum 16 ani deveneau proprietarii de drept ai unor fabrici unde în comunism fuseseră doar stăpâni. Acum 32 de ani îşi începeau cariera de gestionari, politruci sau securişti. I-aţi recunoscut? Ei sunt proprietarii fostelor ferme şi făbricuţe de stat, care nu prea au ştiut niciodată să facă afaceri, dar s-au priceput de minune să facă bani. Să rezolve orice cu jumătatea de porc sau baxul de vin bine plasate în portbagajul prim-secretarului pe judeţ. Ei bine, dacă astăzi îi auziţi pe câte unii care se plâng despre cât de năpăstuiţi sunt pentru că trebuie să-şi vândă marfa ieftin prin magazine, uitaţi-vă bine: ei sunt! S-au strâns intr-un fel de sindicate ale patronilor.” Puteţi citi continuarea la http://www.cotidianul.ro/index.php?id=18375&art=44283&cHash=778a7ac117 

După ce trecem peste demascarea stalinistă, rămân câteva întrebări. În primul rând, în industria alimentară a României domină marile grupuri europene şi fondurile de investiţii americane. Asta se întâmplă şi la carne, şi la lactate, şi la ulei, şi la zahăr, şi la pâine. Nu dăm nume, că nu-şi au rostul aici, dar cine vrea se poate informa. Or fi ăia „comunişti sau securişti”? Nici vorbă! Sunt tot capitalişti! Şi vor să obţină o felie mai mare din tortul creşterii preţurilor alimentare, din care hipermarketurile se înfruptă singure şi cu neruşinare. Să mizezi pe anti - comunism în lupta dintre nişte capitalişti care se încaieră pe profit, iată ceva ce doar în Românie se putea imagina!

UPDATE: În apărarea hipermarketurilor intervine şi Sorin Ioniţă, director la SAR, într-un editorial din "Evenimentul Zilei" de astăzi, 11 martie, pe care îl puteţi citi aici http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/795152/SENATUL-EVZ-Mestecati-bine-inainte-de-a-inghiti/. Omul nostru e, ca tot românul, imparţial, de genul: "toţi sunt de vină, de fapt nimeni nu-i de vină, resemnaţi-vă cu situaţia, aşa-i în capitalism!"

Totuşi aş vrea să discut un pasaj din editorial. Spune Sorin Ioniţă: " Nu-mi fac, de asemenea, iluzia că publicul majoritar ar putea înţelege principiul economic elementar, dar contraintuitiv, că preţul final pe piaţa concurenţială nu e decis de producători şi costurile lor, ci de puterea de cumpărare a consumatorilor. Dacă noi am fi dispuşi să plătim mai mult, de mâine preţurile ar sălta instantaneu, în ciuda lacrimilor de crocodil vărsate în conferinţe de presă. Ce vedem de fapt este o bătălie între cele trei categorii - producători, procesatori, vânzători - pentru a împărţi între ei un anumit profit fix generat pe piaţă. Indiferent cine câştigă această luptă, fiţi siguri că preţul la consumator nu se va schimba."

Să vedem ce este fals în această afirmaţie. Plecăm de la realitatea că, de exemplu, în România preţul la lapte, pe raft, este dublu decât în RFG. Să înţelegem, în prostia noastră contraintuitivă, că atât suntem dispuşi să plătim, iar nemţii, cu venituri medii de cel puţin cinci ori mai mari decât media românilor, sunt dispuşi să plătească doar jumătate? Deci vinovaţi pentru preţuri suntem noi, că plătim, nu băieţii deştepţi, care se prevalează de poziţia lor dominantă pe piaţă? Fain e să te facă academician madam Pippidi! Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!