Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Teoria labei peste bot În editorialul său de luni, 10 martie, publicat în The New York Times, Paul Krugman, profesor de economie la Princeton University şi editorialist al ziarului de aproape zece ani vorbeşte despre „teoria palmei peste faţă”, cu referire la criza economică în care se afundă tot mai mult economia americană şi, odată cu ea, şi economia globală. Ideea este următoarea: dacă nu avem de-aface decât cu un soi de criză isterică, adică este vorba doar de aspecte să le spunem psihologice, dar bazele economiei sunt fundamental solide, o palmă peste faţă, aplicată la timpul potrivit, poate opri criza de isterie şi readuce „istericul” la realitate. În cazul economiei americane, FED a aplicat deja două palme, nu una, peste faţă economiei americane, injectând lichidităţi şi reducând dobânzile, fără rezultate notabile. mai mult, după criza imobiliarului se anunţă o criză a obligaţiilor emise de municipalităţi, care, dacă ne gândim doar la New York şi la Los Angeles, ne dă fiori până şi nouă, darămite americanilor! Dacă stăm bine să ne gândim, teoria asta s-ar putea aplica cu bune rezultate şi în analiza spaţiului politic românesc, care, de ce să nu o recunoaştem, este mai cuprins de isterie ca niciodată. Să fim oneşti şi să recunoaştem că nici măcar în 1990 şi 1991 n-am avut parte de atâta isterie politică, deşi n-am putea spune că am trăit vremuri liniştite. dar cel puţin atunci era clar cine ce era şi ce dorea, rea clară miza jocului, actorii aveau legitimitate şi autoritate, credeau în ceea ce fac şi-şi asumau răspunderi. Numai că în cazul nostru teoria suportă o schimbare de nume, şi se va numi „teoria labei peste bot”, pentru că numai de eleganţă nu e vorba în viaţa politică românească, şi, cu din ce în ce mai rare excepţii, actorii politici se comportă ca nişte băieţi de cartier, cu „maniere” în consecinţă. Sistemul politic românesc este profund traumatizat. Este o realitate indubitabilă, de la care trebuie să plecăm. El a plecat la drum cu cel puţin două handicapuri majore. Primul handicap este permanenta lui comparare atât cu trecutul comunist, cât şi cu sistemele politice din ţări cu democraţii mature şi stabile. Cel de-al doilea handicap îl reprezintă concurenţa ne-loială a unor pseudo - organizaţii ale societăţii civile, în fapt actori politici ne-declaraţi, care au transformat sistemul politic în ţap ispăşitor pentru toate eşecurile de natură economică şi socială ale tranziţiei. Sistemul politic românesc nu a avut timp să se aşeze, să se maturizeze, să se definească, să-şi găsească o voce distinctă. De fapt, nici nu a fost lăsat să se aşeze, pentru că în cazul în care a r fi reuşit s-o facă, ar fi stricat jocurile celor care prosperă de pe urma mediului politic şi economic instabil. După victoria PSD în alegerile din noiembrie 2000 se conturau premizele unei stabilizări a sistemului politic românesc. Stânga îşi găsise, în sfârşit, un vector politic unic, puternic şi eficient, iar dreptei i se oferea şansa unei reconstrucţii, după eşecul guvernării CDR. Condiţiile normalizării erau întrunite: pace socială, creştere economică, integrare europeană şi euroatlantică. Din păcate, reconstrucţia dreptei nu a fost un program al forţelor respective, ci unul exterior lor. Cei care au „programat” Alianţa „Dreptate şi Adevăr” sunt, la modul propriu, nişte anarhişti, prin simplitatea şi radicalitatea proiectelor şi acţiunilor lor. Maniheismul dăunează grav sănătăţii politicii. Era firesc ca nişte vajnici activişti anti-sistem să-şi caute un vector politic pe măsură. Aşa a fost inventat Traian Băsescu drept lider al noului proiect de dreapta, trecându-se peste amănuntul, cel puţin stânjenitor, că acesta era liderul unui partid de stânga, membru al Internaţionalei Socialiste. Traian Băsescu poate patenta „teoria labei peste bot”. A elaborat-o şi a verificat-o în timpul guvernării CDR, a perfecţionat-o în luptele sale de gherilă cu guvernul lui Adrian Năstase şi adus-o la perfecţiune în campania electorală din 2004. Atunci valuri de isterie au cuprins România, culminând cu acuzele de fraudare a alegerilor. Alegerea sa ca Preşedinte al României a fost „palma peste bot” dată clasei politice, care, pe moment, a potolit valul de isterie şi a dus la invalidarea voinţei populare, prin impunerea altei formule de guvernare decât cea ieşită din urnele de vot. A urmat un alt val de isterii: răpirea jurnaliştilor în Irak, lupta anticorupţie, alegerile anticipate, votul uninominal, refuzul de a numi miniştrii propuşi de guvern, destrămarea Alianţei DA, Referendumurile, suspendarea sa. De fiecare dată toată lumea aştepta ca pe o salvare „laba peste botul clasei politice” dată de Traian Băsescu, direct sau prin intermediari, a se citi DNA. Numai că de fiecare dată forţa de lovire a lui Traian Băsescu era tot mai mică, pentru că autoritatea morală sa a ajuns la cele mai joase cote posibile. De aceea ultima „labă peste bot” pe care a încercat s-o aplice Traian Băsescu, prin reîncălzirea „ciorbei” numită „fuga lui Hayssam”, clasei politice a căzut în gol. Nici măcar oficioasele(unele dintre ele aflate în grave crize de management, de resurse şi de credibilitate) nu s-au mai isterizat. Un motiv al nepăsării lor s-ar putea să fie atacul cel mai brutal la adresa jurnaliştilor şi trusturilor de presă conţinut de intervenţia lui Traian Băsescu în faţa procurorilor. Nimănui din presă nu-i surâde o vizită la Parchet doar pentru că lui „Zeus” i s-a pus pata pe el! S-ar părea că „laba peste bot” şi-a făcut efectul, dar nu după cum spera Traian Băsescu, ci după de-acum clasicul principiu „unde dai şi unde crapă”. Cea mai mare parte a clasei politice pare să se fi vindecat de isterie şi începe să gândească raţional. Se conturează alianţe politice interesante, cum este cea dintre PSD şi PNL, care, mie, cel puţin, mi se pare cea mai logică şi mai adecvată condiţiilor actuale ale României şi imperativelor continuării creşterii economice şi reducerii sărăciei şi subdezvoltării. Cred că un prim pas spre construirea unei alternative politice ne-isterice la partidul prezidenţial, PD-L, născut isteric, ar putea fi numirea unui candidat comun pentru Primăria Generală a Capitalei, altul decât Ludovic Orban, Sorin Oprescu sau Marian Vanghelie. S-ar putea să fie o idee greu de digerat pentru cei doi actori, dar este posibil ca proiectului unei candidaturi comune celor două partide să se ralieze şi alte partide mai mici. Oricum, din punctul de vedere al votanţilor, isteria nu rimează cu exigenţele bunei guvernări. Şi nici cu labe peste bot nu mai poţi schimba ceva în ţara asta.