Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Altă voce a Marelui Licurici

Mircea Geoană a fost la Bruxelles, dar nu pentru a-l enerva pe Călin Popescu Tăriceanu, căruia, la cât este de supărat pe viaţă, nu-i trebuie prea mult să facă o criză de nervi, nici pentru a participa la concordia palatelor, şi cu atât mai puţin pentru a separa armenii buni de armeanul Vosganian. Domnia sa a participat la lucrările Forumului de la Bruxelles, organizat sub egida The German Marshall Fund of the United States, alături de personalităţi politice, decidenţi economici, jurnalişti, intelectuali şi Alina Mungiu Pippidi, de pe ambele maluri ale Atlanticului. Calitatea în care a participat este aceea de preşedinte al Comisiei de Politică Externă a Senatului României. Ţin să fac această precizare încă de la început, pentru că vom pune în discuţie unele dintre afirmaţiile domnului Mircea Geoană, făcute în cadrul panelului care a fost dedicat paradigmei extinderii, „Rethinking the Enlargement Paradigme”, la care au mai intervenit, printre alţii, Carl Bildt, ministrul suedez de externe, ambasadorul Marc Grossman, de la GMF, şi inevitabila doamnă Pippidi. Poziţiile exprimate acolo de participanţi sunt, din păcate, tributare ideii că occidentul este şi trebuie să rămână „buricul lumii”, că, indiferent de ceea ce se întâmplă în lume, modelul occidental este unicul posibil şi trebuie impus la scara întregii planete. În subsidiar, nu de puţine ori unii dintre participanţi au considerat extinderea, fie că este vorba de aceea a UE, fie că este vorba de aceea a NATO, drept instrumentul esenţial al dominaţiei modelului occidental. În acest proces de extindere un obstacol major este considerat a fi Rusia. Or, cum spune şi un text explicativ al panelului „Rethinking the Enlargement Paradigme”, Rusia s-a schimbat. „În anii 1990 Rusia era un stat slab, dar aproape democratic, care căuta să devină o parte a unei comunităţi occidentale democratice lărgite. Astăzi Moscova este mai puternică şi mai puţin democratică. Nu mai vrea să devină o parte a Vestului democratic, ci să-l sfideze, să-l concureze. Opoziţia Moscovei la viitoarea lărgire până la graniţele ei este de bănuit că va fi mult mai mare decât în trecut. Mulţi în Vest se vor gândi de două ori înainte de a continua lărgirea, puşi în faţa unei Rusii mai puternice, hotărâtă să folosească resursele energetice ca pe o armă politică. Împotriva acestui nou climat strategic, politica Vestului nu mai poate continua să navigheze în regim de croazieră, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat” Participanţilor la panel li s-a cerut să răspundă în principal la trei mari întrebări: „Trebuie re-gândită strategia occidentală a lărgirii? Dacă da, cum?” ; „Care sunt sursele oboselii manifestate de procesul de lărgire şi cum poate fi ea depăşită?” ; „Are nevoie Vestul de o nouă strategie care să se adreseze temerilor şi opoziţiei Rusiei faţă de viitoarea lărgire?” Este demn de remarcat un lucru. Se foloseşte termenul de lărgire a Vestului, termen care poate însemna orice: lărgirea UE, lărgirea NATO, cele două la un loc, sau, cine ştie, un concept mai larg, care nouă, muritorilor de rând, nu ni s-a revelat! Cert este că Rusia a devenit un soi de obsesie pentru mulţi decidenţi politici şi militari de pe ambele maluri ale Atlanticului, care au o dublă agendă în ceea ce priveşte relaţiile cu Federaţia Rusă. Iar când ai agende ascunse, este greu să fii coerent şi să generezi politici consistente, indiferent de domeniu, şi cu atât mai puţin când este vorba de procese care pot duce la confruntări pe spaţii geo – strategice uriaşe, cum este Eurasia. Ca unul care s-a format la curtea Marelui Licurici, Mircea Geoană nu putea gândi relaţiile cu Rusia decât prin prisma intereselor americane în zonă. Ceea ce oferă el drept soluţii pentru a trece peste împotrivirile legitime ale Rusiei la extinderea NATO în spaţiul său strategic de apărare este clasicul cuplaj dintre baston şi morcov. Ca să înţelegem de ce gândesc cum gândesc ruşii în ceea ce priveşte extinderea NATO până la graniţele Federaţiei trebuie să nu uităm un lucru: greşeala strategică făcută de Stalin prin semnarea pactului Ribbentrop - Molotov a costat URSS peste 20 de milioane de morţi. Este un traumatism colectiv care va marca naţiunea rusă multă vreme de aici înainte. Şi să nu fim naivi: cel de-al Doilea Război Mondial nu a fost la originea sa o luptă între comunism şi fascism, cum se prezintă acum lucrurile, ci o încercare a Germaniei de a cuceri „spaţiu vital” în Est, cu acordul tacit al „democraţiilor” occidentale, care doreau astfel să ofere ceva compensaţii germanilor pentru umilinţele suferite după înfrângerea lor din Primul Război Mondial. Că Hitler a fost imprevizibil şi şi-a început marşul împotriva ruşilor cu o defilare pe Champs Elysees e o altă poveste! Ei bine, nimeni şi nimic nu-i vor convinge pe ruşi că nu se repetă povestea cu „spaţiul vital”, de această dată sub pretextul „democratizării” Estului. Şi ce răspunsuri dă Mircea Geoană temerilor legitime ale ruşilor? „NATO are multe de oferit Rusiei. Nu e vorba de mici bucăţi de teritoriu, ici şi colo, ci de o strategie globală. Angajamentul cu A mare despre care vorbea secretarul general ( De Hoop Scheffer, secretar general al NATO, n.m.) trebuie să fie despre neproliferare, apărare antirachetă şi multe alte chestiuni comune pe care trebuie să le rezolvăm în secolul 21", spune Geoană în intervenţia sa, uitând că Rusia a fost practic obligată să acţioneze într-un anume sens tocmai de politica unilaterală promovată de SUA în domeniile enunţate. Şi adaugă:” I-aş încuraja pe prietenii ruşi să nu se auto-iluzioneze că extinderea NATO nu va continua, pentru că va continua, pentru că acesta este sensul istoriei(sic!). Transnistria va fi mai interesantă decât Osetia şi Abhazia, din acest punct de vedere". Mărturisesc că aici logica domnului Geoană m-a pierdut pe drum! Deci, care este sensul istoriei? Extinderea unei organizaţii militare a occidentului în zone pentru care nu a fost gândită şi căreia i se conferă misiuni în afara cadrului ei de acţiune obişnuit, o organizaţie văzută de mulţi ca fiind braţul înarmat al civilizaţiei occidentale, în cruciada sa împotriva altor civilizaţii? Şi de unde până unde sensul istoriei trece mai degrabă prin Transnistria şi de ce? NATO este deja în Afganistan, unde lucrurile se complică: Acolo este un război uitat de noi, de care ne aducem aminte doar când sunt răniţi militari români sau atunci când le organizăm funerarii militare celor căzuţi la datorie. Nimeni nu se întreabă ce caută NATO în Afganistan, dincolo mult de zona sa de interes, dar mai ales de ce nu poate face faţă „talibanilor”. Cum au reuşit aceştia să renască, să recruteze noi militanţi, cum şi unde i-au antrenat, cu ce arme luptă? Care este rolul Pakistanului în revenirea talibanilor în Afganistan? Dar cel al Chinei, care, alături de Rusia, este sincer îngrijorată de prezenţa NATO în aria sa de interese? În aceste condiţii, este înţelept să declari aşa ceva: „Şi le-aş spune (ruşilor, n.m.) că, dacă supralicitează cartea energetică, poate că vor vedea Azerbaidjanul ca membru NATO mai repede decât se aşteaptă"? Pentru alţii, poate că nu. Pentru Mircea Geoană, căzut şi el în damblaua discursului anti - rus, în care excelează Traian Băsescu, nu se pune problema. Asta ne face să ne întrebăm: de fapt, a cui voce a fost Mircea Geoană: a Parlamentului României, adică a interesului naţional, sau a americanilor? Cum ne îndoim că a avut mandat din partea Comisiei de Politică Externă a Senatului să declare ceea ce a declarat la Bruxelles, cum nu ne aducem aminte să fi avut loc o discuţie pe această temă în Comisie, este evident că prin vocea lui Mircea Geoană a vorbit interesul Marelui Licurici. Şi iată cum americanii au lansat pe piaţă duetul Băsescu - Geoană, un soi de Simon şi Garfunkel al politicii externe dâmboviţene. În duetul pomenit, Simon era compozitorul, Garfunkel un soi de greiere cârlionţat şi blond. În acest duet dâmboviţean cine este compozitorul? Sau amândoi improvizează şi interpretează după ureche? Vai de mama ei de politică externă românească!