sâmbătă, 22 martie 2008

Drepturi, libertăţi şi mofturi Acest articol a fost scris în vara anului trecut şi a fost publicat de săptămânalul Prezent. Îl postez, pentru că doresc să dau, la rândul meu, o leapşă. Ştiu că mulţi dintre voi sunteţi tineri, oricum nu aţi prins evenimentele de la sfârşitul anilor 60, care au influenţat istoria, într-un mod mult mai profund decât ne închipuim. „Summer of love”, Martin Luther King şi Robert Kennedy(se împlinesc 40 de ani de la asasinarea lor) revoltele studenţeşti de la Paris, din mai 1968, invazia sovietică şi a celorlalţi aliaţi ai Moscovei, fără România, în R.S Cehoslovacia, în august 1968, discursul lui Ceauşescu din Piaţa Palatului, apoi aselenizarea şi festivalul de la Woodstock, în 1969. Sunt convins că, într-un fel sau altul, ecouri ale evenimentelor de care vorbesc au ajuns până la voi. Aşadar, cum le vedeţi voi? Se împlinesc patruzeci de ani de la un eveniment care nu spune prea multe românilor, dar care are legătură cu penibilul „marş” al homosexualilor şi lesbienelor. Este vorba de „Summer of Love”, un festival al muzicii folk, desfăşurat la San Francisco, care a avut un impact profund asupra vieţii americanilor. Dar nu numai asupra lor. Melodia lui Scott McKenzie, "San Francisco (Be Sure to Wear Flowers in Your Hair)" a fost adoptată şi în Estul Europei, fiind un soi de imn al străzii în timpul “primăverii de la Praga” şi un cântec de protest după invazia trupelor Tratatului de la Varşovia. Mişcarea hippie, apărută în anii 60 ai secolului XX se afirma ca un curent contra-cultural, protestatar, care, alături de alte mişcări, a generat, pe fondul războiului din Vietnam şi al luptei pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, o presiune pentru schimbare în societatea americană. Pe acest fond de re-evaluare a valorilor morale şi politice a fost posibilă afirmarea drepturilor şi libertăţilor homosexualilor şi lesbienelor. Am amintit aceste lucruri pentru a sublinia artificialitatea absolută şi penibilul unora dintre manifestările „societăţii civile” de pe malul Dâmboviţei, care intră în categoria „formelor fără fond”. Admitem că mişcarea gay este o contra-cultură, care îşi are justificarea ei. Dar ce mesaj vrea să ne transmită? E nevoie de noi drepturi şi libertăţi în România? Membrii comunităţii gay sunt discriminaţi prin Constituţie şi legi? Ce schimbări ar putea induce această contra-cultură în societate? Sunt întrebări care nu au primit răspuns nici cu ocazia „marşului”, nici după, în dezbaterea publică. De ce? Simplu. Marşul a fost doar o provocare, menită să demonstreze „intoleranţa” poporului român, „fundamentalismul” Bisericii Ortodoxe şi „nevoia” de a „investi” în organizaţiile care apără drepturile comunităţii gay. Formula este cunoscută şi „patentată”. Demonstrăm că România este „coruptă absolut” şi curg banii către ONG specializate pe „lupta anti-corupţie”. Demonstrăm că „justiţia” nu funcţionează, creşte finanţarea pentru ONG care se ocupă de „resurse juridice şi reforma sistemului.” Cu alte cuvinte, „funcţia” creează „organul” şi suge banul! Asta e, altă rimă n-am găsit! Acest tip de demers este bun pentru democraţie? Sincer vorbind, ne aflăm într-o fază de involuţie democratică, în care nu se mai pune , din păcate, problema unei extensii a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci doar a obţinerii de privilegii pentru o serie de minorităţi extrem de vocale şi de influente, cum este, la nivel global, mişcarea gay. Într-unele dintre eseurile reunite în volumul ”Viitorul democraţiei”, Norberto Bobbio, jurist şi filozof italian, abordează subiectul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti din perspectiva evoluţiei lor în timp. „Din punct de vedere teoretic, drepturile omului, oricât de fundamentale ar fi considerate ele, sunt drepturi istorice, adică născute gradual după bunul plac al circumstanţelor, marcate de luptele pentru apărarea noilor libertăţi de vechile puteri. Ele nu s-au născut toate odată, nici odată pentru totdeauna.” În viziunea sa, prima generaţie de drepturi şi libertăţi le cuprinde pe cele religioase, civile, politice şi sociale. A doua generaţie o reprezintă drepturile sociale, protecţia contra şomajului, accesul la educaţie, la sisteme de sănătate şi de pensii, etc. Lor li se adaugă acum o a treia, mult mai vagă şi mai eterogenă pentru a înţelege cu exactitate despre ce este vorba, din care cel mai cunoscut este dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, revendicat de ecologişti. Eventualele consecinţe ale manipulărilor genetice au născut deja cereri pentru drepturi de a patra generaţie, vezi dezbaterile legate de embrionii umani şi de celulele-matrice. Aceste cereri sunt adesea contrare: unele privesc ceea ce nu trebuie să facă puterile publice, statul, în general, celelalte privesc intervenţia şi protecţia statului, mai ales în domeniul social. Mai mult, spune Bobbio, „am pus în evidenţă proliferarea, pe care unii o consideră excesivă, a cererilor pentru noi recunoaşteri şi noi protecţii pe măsură ce luăm în considerare nu omul abstract, ci omul în diversele faze ale existenţei sale, şi în diversele sale stări…A vorbi de drepturi naturale, sau fundamentale, sau inalienabile, sau inviolabile, înseamnă să foloseşti formule retorice, care pot avea o funcţie practică într-un text politic, pentru a da un plus de forţă unei exigenţe, dar care nu au nici-o valoare teoretică şi sunt chiar complet deplasate într-o discuţie de teoria dreptului.” Cam pe aici se află comunitatea gay de la noi. Cere drepturi pe care nimeni nu le-a interzis, amestecă sfera publică şi pe cea privată într-un soi de ghiveci din care nimeni nu mai înţelege nimic. Şi mai este un lucru: de obicei se spune că dreptul meu încetează acolo unde începe dreptul tău. Din punctul meu de vedere, este o abordare falsă: dreptul meu începe acolo unde încep drepturile tuturor şi se opreşte acolo unde se opresc ale celorlalţi. Dacă sunt categorii care necesită o protecţie suplimentară, de acord cu acordarea ei. Dar pentru cei care confundă dreptul cu moftul nu există decât apelul la reţinere şi o revenire la bunul simţ comun.

7 comentarii:

Corina spunea...

Dupa parerea mea, e vorba doar de o abordare partizana, strict politica.. Cum spui tu, aceste drepturi nu sunt interzise.. Mentalitatea e alt subiect, dar din punct de vedere legal, totul e permis din acest punct de vedere. E o chestiune personala, a fiecaruia dintre noi.
Imi place mult cum ai scris prima parte si ma intereseaza ce-i cu "Summer of love", ca suna bine.. Eu sunt putin mai mica decat tine.. :)

constantin gheorghe spunea...

Corina, ţi-am trimis două articole din NYTimes despre eveniment şi ecourile lui în timp. Cât despre celelalte, problema este nu a extinderii drepturilor(eu sunt pentru dreptul celor care suferă de boli incurabile de a ieşi demn din scenă),ci a competiţiei pentru privilegii. se aplică şi în cazul albanezilor din Kosovo!

Mordechai spunea...

În mod normal nu aş avea nimic de comentat aici. Pentru că - aş putea, la o adică, spune - subiectul nu mă atinge, nu mă interesează. ( Am evitat formularea "mă doare în fund de ei" pentru că se înţelegea altceva).
Exista o lucrare a profesorului Victor Duculescu (Protecţia juridică a drepturilor omului)în care, dincolo de abordarea strict juridică, se făcea şi o analiză a celei de a treia generaţii de "libertăţi individuale". În literatura germană există deja marcată distincţia între aşa numitele " drepturi ale omului" - care, conform definiţiei, sunt mai generice, au o aplicabilitate quasi-generală- şi "libertăţile individuale" - care ab initio sunt limitate la nivelul expresiei individuale.
De altfel a existat o oarecare dispută, la sfărşitul anilor 80, pe acest subiect. Previzibil, punctul de vedere anglo-saxon a prevalat, iar aceste " libertăţi" au fost introduse în categoria generică a "drepturilor omului".
Să simplific, altfel risc să devin ilizibil.
Modificare de atitudine, atunci când vorbim despre instituţionalizarea drepturilor minorităţilor sexuale- de exemplu- are a face cu o teză din anii '80 a unui obscur profesor din Boston. Teză care a prins uimitor de repede şi care susţinea că "sexul e o formă de expresie" şi că sexualitatea, ca atare, e un atribut al libertăţii de expresie.
Silogism stupid, dar care a fost rapid adoptat şi de alţii interesaţi.
Şi închei un comentariu mai lung decât e, îndeobşte decent, spunând că dacă în anii la care făceaţi referire promovarea drepturilor omului luase forma unei mişcări militante ( pot risca o astfel de afirmaţie) astăzi lucrurile s-au simplificat: avem de a face cu o prosperă industrie a drepturilor omului.

constantin gheorghe spunea...

Prietene Mordechai,
Nici pe mine nu mă entuziasmează prea tare subiectul gay. Problema este în altă parte. Prin anii 90 a apărut un articol, cinic în limitele The Economist, care analiza impactul economic al "industriei gay". Este o realitate faptul că cei din comunităţile gay au salarii peste medie, ceea ce îi face "atractivi". Cine nu ar vrea, după ce a creat o piaţă, s-o menţină şi s-o extindă? A fi gay, chiar şi când nu eşti, e cool!
Or toate imbecilităţile de genul paradelor care adună sute de mii sau milionul de "flăcăi" şi "fete" aduc bani cu nemiluita.
Adolescenţii aflaţi în criză de identitate sunt o pradă uşoară. Ce a fost la început mişcarea pentru drepturi a homosexualilor şi ce a ajuns acum! Banul dăunează grav sentimentelor curate!

Mordechai spunea...

Să ştiţi că aveam un comentariu la ce spuneţi. Dar nu poate fi scris. Aşa că spun concis: aveţi dreptate.

P.S. Eu v-am mai spus. Dacă îmi daţi un semn, rezolvăm Cinema Paradiso.

constantin gheorghe spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Karakas spunea...

Mi se pare extrem de interesanta aceasta discutie. Procesul de acordare de drepturi unor noi minoritati este vazut ca un sistem de auto-reglare a societatilor democratice. De multe ori ele se acorda pe banda rulanta, sau daca vreun legislativ plictisit aproba un drept pentru o minoritate undeva, el este imediat preluat de altii in virtutea precedentului.

Ajungem aici si la conceptul de discriminare pozitiva, cind aparent minoritatile au drepturi suplimentare fata de majoritate. Pina la urma, daca dreptul evolueaza in virtutea acceptarii multiplicarii sale pe categorii de minoritati, se pune intrebarea: trebuie atunci fiecare sa ne identificam cu o minoritate vizibila ca sa putem beneficia de protectie?

Ati remarcat foarte bine aceasta dilema evolutionista a dreptului, si e greu sa ai o pozitie transanta, mai ales in privinta acceptarii “frontierelor” unde se termina dreptul majoritatii si incepe dreptul minoritatilor. De exemplu, eu sunt de acord ca gheii sa se considere o minoritate, da am mari probleme cind acestia cer sa adopte copii, ceva nenatural dupa parerea mea. Nu sunt de acord cu manifestarile lor in strada pentru ca majoritatea nu face marsuri sa sarbatoreasca heterosexualitatea. Sunt de asemenea un sustinator al utilizarii tehnologiilor bazate pe celule stem pentru a salva vieti omenesti, inclusiv de la embrioni care nu au sansa sa ajunga feti.