Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Drepturi, libertăţi şi mofturi Acest articol a fost scris în vara anului trecut şi a fost publicat de săptămânalul Prezent. Îl postez, pentru că doresc să dau, la rândul meu, o leapşă. Ştiu că mulţi dintre voi sunteţi tineri, oricum nu aţi prins evenimentele de la sfârşitul anilor 60, care au influenţat istoria, într-un mod mult mai profund decât ne închipuim. „Summer of love”, Martin Luther King şi Robert Kennedy(se împlinesc 40 de ani de la asasinarea lor) revoltele studenţeşti de la Paris, din mai 1968, invazia sovietică şi a celorlalţi aliaţi ai Moscovei, fără România, în R.S Cehoslovacia, în august 1968, discursul lui Ceauşescu din Piaţa Palatului, apoi aselenizarea şi festivalul de la Woodstock, în 1969. Sunt convins că, într-un fel sau altul, ecouri ale evenimentelor de care vorbesc au ajuns până la voi. Aşadar, cum le vedeţi voi? Se împlinesc patruzeci de ani de la un eveniment care nu spune prea multe românilor, dar care are legătură cu penibilul „marş” al homosexualilor şi lesbienelor. Este vorba de „Summer of Love”, un festival al muzicii folk, desfăşurat la San Francisco, care a avut un impact profund asupra vieţii americanilor. Dar nu numai asupra lor. Melodia lui Scott McKenzie, "San Francisco (Be Sure to Wear Flowers in Your Hair)" a fost adoptată şi în Estul Europei, fiind un soi de imn al străzii în timpul “primăverii de la Praga” şi un cântec de protest după invazia trupelor Tratatului de la Varşovia. Mişcarea hippie, apărută în anii 60 ai secolului XX se afirma ca un curent contra-cultural, protestatar, care, alături de alte mişcări, a generat, pe fondul războiului din Vietnam şi al luptei pentru drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, o presiune pentru schimbare în societatea americană. Pe acest fond de re-evaluare a valorilor morale şi politice a fost posibilă afirmarea drepturilor şi libertăţilor homosexualilor şi lesbienelor. Am amintit aceste lucruri pentru a sublinia artificialitatea absolută şi penibilul unora dintre manifestările „societăţii civile” de pe malul Dâmboviţei, care intră în categoria „formelor fără fond”. Admitem că mişcarea gay este o contra-cultură, care îşi are justificarea ei. Dar ce mesaj vrea să ne transmită? E nevoie de noi drepturi şi libertăţi în România? Membrii comunităţii gay sunt discriminaţi prin Constituţie şi legi? Ce schimbări ar putea induce această contra-cultură în societate? Sunt întrebări care nu au primit răspuns nici cu ocazia „marşului”, nici după, în dezbaterea publică. De ce? Simplu. Marşul a fost doar o provocare, menită să demonstreze „intoleranţa” poporului român, „fundamentalismul” Bisericii Ortodoxe şi „nevoia” de a „investi” în organizaţiile care apără drepturile comunităţii gay. Formula este cunoscută şi „patentată”. Demonstrăm că România este „coruptă absolut” şi curg banii către ONG specializate pe „lupta anti-corupţie”. Demonstrăm că „justiţia” nu funcţionează, creşte finanţarea pentru ONG care se ocupă de „resurse juridice şi reforma sistemului.” Cu alte cuvinte, „funcţia” creează „organul” şi suge banul! Asta e, altă rimă n-am găsit! Acest tip de demers este bun pentru democraţie? Sincer vorbind, ne aflăm într-o fază de involuţie democratică, în care nu se mai pune , din păcate, problema unei extensii a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci doar a obţinerii de privilegii pentru o serie de minorităţi extrem de vocale şi de influente, cum este, la nivel global, mişcarea gay. Într-unele dintre eseurile reunite în volumul ”Viitorul democraţiei”, Norberto Bobbio, jurist şi filozof italian, abordează subiectul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti din perspectiva evoluţiei lor în timp. „Din punct de vedere teoretic, drepturile omului, oricât de fundamentale ar fi considerate ele, sunt drepturi istorice, adică născute gradual după bunul plac al circumstanţelor, marcate de luptele pentru apărarea noilor libertăţi de vechile puteri. Ele nu s-au născut toate odată, nici odată pentru totdeauna.” În viziunea sa, prima generaţie de drepturi şi libertăţi le cuprinde pe cele religioase, civile, politice şi sociale. A doua generaţie o reprezintă drepturile sociale, protecţia contra şomajului, accesul la educaţie, la sisteme de sănătate şi de pensii, etc. Lor li se adaugă acum o a treia, mult mai vagă şi mai eterogenă pentru a înţelege cu exactitate despre ce este vorba, din care cel mai cunoscut este dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, revendicat de ecologişti. Eventualele consecinţe ale manipulărilor genetice au născut deja cereri pentru drepturi de a patra generaţie, vezi dezbaterile legate de embrionii umani şi de celulele-matrice. Aceste cereri sunt adesea contrare: unele privesc ceea ce nu trebuie să facă puterile publice, statul, în general, celelalte privesc intervenţia şi protecţia statului, mai ales în domeniul social. Mai mult, spune Bobbio, „am pus în evidenţă proliferarea, pe care unii o consideră excesivă, a cererilor pentru noi recunoaşteri şi noi protecţii pe măsură ce luăm în considerare nu omul abstract, ci omul în diversele faze ale existenţei sale, şi în diversele sale stări…A vorbi de drepturi naturale, sau fundamentale, sau inalienabile, sau inviolabile, înseamnă să foloseşti formule retorice, care pot avea o funcţie practică într-un text politic, pentru a da un plus de forţă unei exigenţe, dar care nu au nici-o valoare teoretică şi sunt chiar complet deplasate într-o discuţie de teoria dreptului.” Cam pe aici se află comunitatea gay de la noi. Cere drepturi pe care nimeni nu le-a interzis, amestecă sfera publică şi pe cea privată într-un soi de ghiveci din care nimeni nu mai înţelege nimic. Şi mai este un lucru: de obicei se spune că dreptul meu încetează acolo unde începe dreptul tău. Din punctul meu de vedere, este o abordare falsă: dreptul meu începe acolo unde încep drepturile tuturor şi se opreşte acolo unde se opresc ale celorlalţi. Dacă sunt categorii care necesită o protecţie suplimentară, de acord cu acordarea ei. Dar pentru cei care confundă dreptul cu moftul nu există decât apelul la reţinere şi o revenire la bunul simţ comun.