luni, 31 martie 2008

Unde-i căutăm pe terorişti? Summitul NATO de la Bucureşti are pe agendă subiecte unul mai important ca altul: reforma Alianţei(care tinde să se eternizeze, ca subiect, orice lărgire fiind inevitabil însoţită de evocarea necesităţii unor noi „reforme”), războiul din Afganistan şi, evident, problema scutului anti-rachetă, din care decurge impasul în care se află relaţiile Alianţei cu Rusia. Putem discuta mult pe marginea acestor subiecte, cu atât mai mult cu cât este evident că Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord trece printr-o prelungă criză de identitate. Sub presiunea Statelor Unite ale Americii NATO se vede obligat să evolueze de la o organizaţie regională de apărare colectivă, produs al Războiului Rece, către un soi de jandarm mondial, cu responsabilităţi globale. Primul pas către această evoluţie a fost făcut în 2002, la Praga, când membrii NATO au decis să acţioneze „acolo unde este nevoie”. Cum nu se defineşte „nevoia”, NATO a asistat cu mâinile în sân la genocidul din Darfur, spre exemplu, îndemnând China să acţioneze, în schimb aleargă după „terorişti” prin Afganistan, unde, graţie politicii „înţelepte” a conducerii de la Kabul, supervizată de democraţiile occidentale, macul a devenit cea mai populară cultură, şi drogurile singurul produs de export. Asta poate pentru a putea declara victoria în războiul anti-terorist şi pentru a începe imediat unul împotriva narco-traficanţilor, ca în Columbia! Klaus Naumann, Henk van den Breemen, Peter Inge, Jacques Lanxade şi John M. Shalikashvili au elaborat un „Nou concept strategic pentru NATO”, care, rezumat, nu diferă cu nimic de metafora „poterei” din Vestul sălbatec. Cu alte cuvinte, alianţe ad-hoc, funcţie de împrejurări, alianţe cu geometrie variabilă, în funcţie de misiuni, eventual cu acordul ONU, pentru impresie artistică. „Strategia pe care o propunem, argumentează autorii, este globală, în perspectiva ei. Ea caută să prevină conflictele, eliminându-le cauzele. Sigur, aceasta trebuie să se facă în primul rând cu mijloace ne-militare de o manieră pro-activă, şi nu reactivă. Această strategie utilizează escalada şi des-escalada puterii de o manieră flexibilă şi îşi oferă toate instrumentele politice şi de forţă pentru a avea capacitatea de a influenţa evenimentele şi mijloacele militare necesare pentru asta. Ea nu implică recursul la forţă decât în ultimă instanţă, ceea ce nu înseamnă neapărat în ultimul moment. Prin natură strategia pe care o propunem este defensivă. Ea urmăreşte să-i protejeze pe membrii organizaţiei.” Cu alte cuvinte, nimic nou: de când se joacă fotbal, se ştie că cea mai bună apărare este atacul! Problema este că europenii nu mai vor să joace în atac. Nu că le-ar lipsi atacanţii, ci pentru că le-au ajuns două războaie mondiale. Revenim astfel la o mai veche discuţie: aceea a cheltuielilor militare ale membrilor NATO. Europenii sunt din ce în ce mai reticenţi în a investi în sisteme extravagante de arme, gen „scutul anti - rachetă”, pe care îl găsesc inutil, şi nici nu-şi propun să proiecteze forţă la nivel global, pentru a avea nevoie de portavioane sau de avioane gigant de transport. Ei sunt dispuşi să cheltuiască pentru a-şi asigura suficienţa apărării, ceea ce fac cu brio. În plus, europenii nu văd de ce i-ar căuta pe terorişti unde şi-a înţărcat Dracul copilul, când experienţa le arată că, decât să tragi cu tunul după vrăbii, mai bine îţi construieşti sisteme de culegere de informaţii cu adevărat performante, şi poliţii pe măsură. Este ridicol să vezi cum SUA au un buget militar de 600 de miliarde de dolari pentru exerciţiul fiscal 2009! Nimic nu justifică această sumă, care nu cuprinde cheltuielile pentru cele două războaie: cel din Irak şi cel din Afganistan. Dar ceea ce va lipsi de pe masa decidenţilor din ţările NATO este un raport despre „teroriştii” din subsolurile băncilor de pe Wall Street şi din alte centre financiare, care sunt capabili să facă pierdute dintr-un simplu click sute şi mii de miliarde de dolari. Şi care pot da ţările occidentale pe mâna „duşmanilor” democraţiei mai repede decât ne-am închipui şi fără să se tragă un foc! Este interesant în acest sens scenariul publicat în ultimul număr din „Le Figaro Magazine” de Jacques Attali. Care nu este un novice în materie de finanţe internaţionale, fiind primul preşedinte al BERD. În mare, scenariul este următorul: la întrunirea sa din aprilie, acest an, evident, FMI găseşte că, deşi sistemul financiar internaţional a fost fragilizat de ultimele evoluţii din criza subprime, el nu este totuşi în pericol, pentru că expunerea băncilor la riscul care derivă din CSD(Credit Default Swaps) nu este decât de 1% din totalul valorii totale teoretice a acestor contracte. În acest tip de contracte cumpărătorul plăteşte o primă, în funcţie de valoarea teoretică a activului, în timp ce vânzătorul se obligă să acopere eventualele pierderi. Acel 1% este mărimea totală a diferenţei dintre valoarea prevăzută şi valoarea reală, şi nu înseamnă decât circa 25% din totalul riscurilor pe care le are de acoperit o bancă la împrumuturile pe care le acordă. Toţi consideră că acest 25% poate fi gestionat, resursele băncilor centrale fiind de peste 7 000 de miliarde de dolari şi cresc cu 150 de miliarde pe lună. Numai Banca Centrală a Chinei are rezerve de 1600 de miliarde de dolari. Numai că a doua zi după aceste declaraţii liniştitoare, cea mai mare bancă din zonă, USBank descoperă că pierderile pe contractele CSD nu sunt de 0,1%, cât se credea, nici de 1%, cât se putea acoperi, ci mai mult de 2%, adică de trei mii de miliarde de dolari, de două ori mai mare decât totalul activelor sale bancare. Are trei soluţii de ieşire din criză: faliment, naţionalizare sau cumpărare de către un fond suveran. Preşedintele Bush anunţă în mai soluţia aleasă: naţionalizarea şi instituirea unei taxe de solidaritate, pentru a acoperi pierderile. Întreaga ideologie pe care se fondează lumea liberă este pusă între paranteze. De aici, prin efectul bulgărelui de zăpadă: panică bursieră, inflaţie, scăderea consumului, şomaj, care fragilizează şi mai mult sistemul financiar al SUA. Chiar dacă, obligată de situaţie, FED aduce dobânda de referinţă la zero, asta la jumătatea lui iunie, măsura nu are niciun efect asupra creşterii economice. Mai mult, apar zvonuri că expunerea băncilor este mai mare decât se ştia, că au făcut şi alte speculaţii hazardate. În disperare de cauză, guvernul american îngheaţă în iulie piaţa de opţiuni pentru şase luni, interzicând orice vânzări şi cumpărări de obligaţiuni, pentru a putea face curăţenie în bănci. Practic, lumea se întoarce în anii 60, când aceste instrumente financiare nu existau. Asta alimentează panica, teama că se instalează recesiunea în SUA şi apoi în China. În noiembrie 2008 noul preşedinte american anunţă un alt New Deal, pentru ieşirea din criză: propune Chinei, Rusiei şi ţărilor petroliere să finanţeze mari proiecte de infrastructuri în ţările din Sud, încredinţând execuţia acestora inteprinderilor americane. Dacă ar fi acceptat, acest nou New Deal ar permite reluarea creşterii economice în doi ani. Dar sistemul financiar internaţional va fi dominat de acum înainte de China. E un scenariu, dar nu trebuie luat în derâdere. Poate că noi îi căutăm pe terorişti în Tora Bora şi ei se află pe Wall Street. Poate că imaginăm strategii false, pentru că ne definim prost adversarii şi ameninţările. Poate că tot armamentul pe care îl avem nu ne este cu nimic de folos, când ameninţările vin din imaginaţia unor bancheri veroşi şi lacomi. Cine ştie, poate că asistăm la un nou summit inutil...

2 comentarii:

Mordechai spunea...

Mă opresc doar la observaţia dumneavoastră legată de bugetul apărării al SUA.
Suma e pe măsura nevoilor. Nu e o noutate că economia americană depinde într-o mare măsură de puterea durdei din înzestrarea Pentagonului. Întreprinderile americane sunt necompetititive ? ( şi sunt !) nu contează: le impunem bechteleşte şi coaxial. Iar unde e cazul prin cătarea puştii. Devine petrolul o resursă scumpă ? Avem Pentagon ... nu e hexagramă, dar e pentagon... şi o punem de-o alchimie. etc. etc.
Iar situaţia actuală a economiei americane ne arată cât de isteaţă e această politică. Fostul URSS s-a sufocat tocmai sub povara propriilor arme. SUA par să nu fi înţeles nimic din asta. Vor înţelege. Iar dacă nu... pagubă-n ciuperci !

constantin gheorghe spunea...

Prietene Mordechai, e greu de înţeles la ce le trebuie atâţia bani. Dacă te uiţi la programele de înzestrare, vezi că n-au bani de blindaje pentru maşinile de infanterie, dar dau aproape 200 de milioane de dolari pe un avion Raptor, care foloseşte în luptele cu gherilele urbane fix ca un elefant în magazinul de porţelanuri. De fapt, războiul pentru care se pregătesc americanii nu va avea loc. Şi mai e ceva: ce ar trebui să-i îngrijoreze pe americani e că au reuşit să coboare pragul nuclear atât de jos, încât nici timpul pe care l-au avut Hrusciov şi JFK să rezolve criza cubaneză nu-l vor mai avea. Şi de aici înainte treaba lor e şi treaba noastră...