marți, 18 martie 2008

Caţavencu şi dilemele neo-liberalismului
Cu turcii la porţile Bizanţului, basileii din cetatea Constantinopolului erau mai degrabă amatori de discuţii despre sexul îngerilor, decât despre felul în care ar putea să gestioneze crizele care, inevitabil, au dus la dispariţia lor. Era vorba de fatalism din partea basileilor, de conştiinţa faptului că nu puteau face nimic pentru a îndepărta pericolul, sau se ghidau după principiul „dacă o criză nu se rezolvă de la sine în trei zile, înseamnă că nu se poate rezolva?”. Mă rog, principiul din urmă este invenţie modernă, şi este cunoscut şi sub numele de „laissez-faire”, atât de drag monetariştilor şi neo-liberalilor care domină gândirea economică la nivel global. Acum, cu o criză financiară la porţile României, criză care ameninţă să fie de o magnitudine comparabilă cu Marea Depresie dintre 1929-1933, oricum cea mai puternică pe care o cunoaşte economia mondială după cel de-al Doilea Război Mondial, „elitele” intelectuale, politice, economice şi mediatice ale iubitei noastre patrii, Republica Absurdă România, sunt ocupate cu o dezbatere de tipul „sexul îngerilor”, în varianta sa carpato – danubiano - pontică. Evident, ca de mai bine de 12 ani, de când Traian Băsescu s-a afirmat pe scena politică drept întâiul „Gică-contra” al patriei mult-iubite, temele acestor discuţii rupte de adevăratele probleme ale României sunt creaţia sa. Ultima piatră lansată în apă, după care s-au aruncat s-o scoată batalioane de analişti, politicieni şi jurnalişti, este legată de „tonomatele” din presă, care funcţionează cu teancurile de euro ale mogulilor, atacând josnic trei inefabile fiinţe fără apărare, trei doamne din dotarea familiei prezidenţiale. Ai zice că este totuşi o discuţie, cam frivolă, despre drepturi şi libertăţi fundamentale într-o democraţie: libertatea presei, libertatea de exprimare, dreptul la opinie, dar şi la imagine, la un proces echitabil, etc. Nimic mai fals! Cel mult este o discuţie despre hachiţele unui politician iresponsabil, care se crede Zeus şi se comportă ca atare, dar şi despre slăbiciunile omeneşti! Discuţia despre drepturi şi libertăţi, despre calitatea, stabilitatea şi funcţionalitatea democraţiei româneşti este una care trebuie făcută, dar nu se află pe lista de urgenţe ale agendei publice. În ciuda statisticilor optimiste, pe care nu le punem sub semnul întrebării, starea economiei româneşti este mult mai puţin roză decât arată. Din anul 2001 am avut o fereastră de oportunitate extraordinară pentru a face reformele structurale necesare unei economii care, după o tranziţie dureroasă şi aproape haotică, în anii 1990, se pregătea să se integreze în economia europeană şi globală într-o măsură fără precedent în istoria sa. Din păcate, în locul unei acţiuni guvernamentale viguroase, care să determine sensul schimbării şi să creeze politici publice de stimulare a unei dezvoltări echilibrate a economiei, s-a preferat să se aplice principiul crizei care nu se rezolvă de la sine în trei zile. Cu alte cuvinte, orice sector economic care nu se adaptează singur la rigorile concurenţei înseamnă că trebuie să dispară. Şi aşa au dispărut o serie de sectoare economice şi industriale importante, aşa s-a desprins agricultura de ansamblul economiei, iar dezindustrializarea şi dezurbanizarea au devenit fenomenele dominante ale tranziţiei. Dintr-un anumit punct de vedere, efectele aplicării dogmatice a principiilor economice neo-liberale au fost la fel de penalizatoare pentru indivizi şi pentru mediul înconjurător precum cele ale economiei socialiste rigid planificate. Dar ceea ce este şi mai grav în faptul că am ratat această fereastră de oportunitate pentru restructurarea economiei şi pentru refacerea aparatului productiv al ţării este că nici economia, nici statul, nici decidenţii politici nu sunt pregătiţi pentru a face faţă triplului şoc care se abate asupra economiei mondiale. Este vorba, aşa cum arată Eric Le Boucher în „Le Monde”, de trei fenomene care vor reconstrui în profunzime sistemul economic mondial. Primul şoc, spune el, îl reprezintă bascularea lumii de la Vest la Est. Motorul economic unic american s-a epuizat, Asia, în general, China, în special, preluând ştafeta. Cel de-al doilea şoc este consecinţa celui dintâi: foamea de resurse energetice şi de materii prime a economiei chineze face să explodeze preţurile şi provoacă re-întoarcerea inflaţiei, care se stabilizase la niveluri nesemnificative în ultimii treizeci de ani. Cel de-al treilea şoc îl reprezintă criza financiară care se prelungeşte, şi care va avea drept consecinţă sfârşitul epocii creditelor ieftine, adesea prea ieftine. Primul şoc nu are echivalent, nici chiar în bascularea de la supremaţia Europei la aceea a Americii, după Primul Război Mondial. Cel de-al doilea şoc poate fi asemuit cu „criza petrolului” din anii 1970, cu menţiunea că atunci criza nu s-a reflectat atât de dramatic la nivelul tuturor materiilor prime şi al alimentelor. Cel de-al treilea şoc are toate şansele să semene cu Marea Depresie din 1929-1933, cu menţiunea că atunci ţări precum URSS nu au cunoscut astfel de probleme, lucru care a creat mitul echivalenţei, dacă nu chiar al superiorităţii, economiei planificate cu economia concurenţială de piaţă. Am auzit în aceste zile voci care spun că România se află relativ la adăpost de aceste şocuri, pentru că este mai puţin integrată în economia europeană şi în cea globală, că este mai puţin expusă crizei imobiliarului, spre exemplu. Nimic mai greşit! Cea mai prosperă industrie locală este cea a retrocedărilor de terenuri, care a antrenat într-o spirală infernală a preţurilor sectorul imobiliar. În rest, toată industria şi mare parte din agricultura României sunt dominate de multinaţionale, şi dacă ele sunt antrenate în turbulenţele crizelor, nici nouă nu ne va fi bine! Iar ca lucrurile să fie şi mai grave, avem un guvern liberal, care a dus la absurd principul „laissez-faire”. Practic, România nu are politici publice economice, industriale şi agricole. Dacă gândeşte cineva prin Guvern despre rolul statului în economie, o face în maniera care a dus America în pragul unei crize fără precedent, vezi afirmaţiile lui Alain Greenspan: „Este important, chiar crucial, ca oricare ar fi reformele ce vor veni, şi oricare vor fi ajustările care se vor impune, structura pieţelor şi reglementarea lor să nu inhibe cele mai fiabile şi mai efective mecanisme de protecţie împotriva eşecurilor economice cumulative: flexibilitatea pieţelor şi libera competiţie”. Caţavencu gol: „ Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic!” Replica a venit din partea lui Paul Krugman, care spune că falsa credinţă a decidenţilor politici şi a celor de la FED în capacitatea pieţelor de a gestiona eficient problemele cu care se confruntă, dar şi la fel de falsa credinţă că intervenţia statului este un lucru rău au condus la o epidemie de împrumuturi ne-performante, pentru că aşa-zisele mecanisme de auto-reglare, inclusiv agenţiile de notare, au eşuat în a detecta problemele la timp şi a le rezolva. Rezultatul acestor false credinţe? Pierderi de mii de miliarde de dolari, prăbuşirea unor instituţii de credit imobiliar, bănci de investiţii, hedge funds şi altele. Şi aceasta este doar o parte a crizei, pentru că nu se ia în calcul preţul războaielor din Irak şi din Afganistan, care se apropie de trei mii de miliarde de dolari. După inevitabila cădere a sistemului financiar actual, bazat pe fanteziile unor matematicieni nebuni, care au crezut, precum alchimiştii din Evul Mediu, care visau să transforme plumbul în aur, că au găsit formula excluderii riscului din ecuaţia investiţiilor speculative, cineva trebuie să facă ordine şi să strângă gunoiul. La fel de inevitabil, acel cineva trebuie să fie statul, iar banii, evident, vor fi bani publici. Tot noi vom plăti fanteziile celor care credeau că au inventat un perpetuum mobile perfect în materie de pieţe financiare. Nu ar fi cazul ca aceia care au provocat acest dezastru economic să plătească din propria lor avere prostia de a crede că piaţa este răspunsul pentru orice problemă economică? Nu ne aşteptăm ca vreun decident politic din România să pună în discuţie astfel de teme. E mult mai simplu să adopţi poziţia struţului, când e vorba de probleme serioase...

4 comentarii:

Karakas spunea...

In ce priveste situatia Romaniei in contextul pe care il descrieti, as vrea sa adaug ca viitorul economic al tarii nu pare a fi roz in viitor si datorita micsorarii influxurilor de bani UE. Amintiti-va de Ungaria, ce "success-story" era acum vreo zece ani, Romania fiind la acea data mult inapoiata. Ca si in cazul Ungariei, Romania a beneficiat de intrarea in NATO si UE fara prea multe eforturi, insa in citiva ani cred ca Romania va avea aceiasi soarta ca si Ungaria astazi: o tara macinata de probleme economice. Evident, politicienilor de azi putin le pasa de perspectiva asta.

Referitor la neo-liberalism si modul in care ne "inchinam" azi la status-quoul echilibrarii pietelor pe baza cererii si a ofertei si a comertului liber: cred ca a venit deja vremea cind oamenii ar trebui sa gindeasca un sistem mai bun, si mai echitabil. Nu ma gindesc aici la intoarcere la comunism sau socialism, ci la un sistem in care profitul cu orice pret are anumite limitari. De exemplu, cui foloseste ca sunt citeva sute de oameni care au averi cit PIBurile unor tari sarace? De ce trebuie sa existe aceasta dogma a profitului nelimitat ca un corolar al asa-spusei libertati economice?

Corina spunea...

@ Excelenta analiza asta, sper sa o si publici pe undeva. Imi place si comentariul lui Karakas, care vorbeste de echitate sociala. Nu este o notiune perimata, este ceva de care Romania are nevoie ca de aer. Revenind la articol, mai nimeni nu vorbeste in tara despre criza economica care se apropie si pun pariu ca ea va fi justificata doar prin contextul international, nu si prin faptul ca economia romaneasca este complet lasata de izbeliste. Imi spunea cineva ca nici unul dintre secretarii de stat de la Ministerul Economiei nu are studii economice, ci au fost numiti numai pe criteriul politic, ca urmare a negocierilor dintre PNL si UDMR. Cu atata lipsa de profesionisti, ce pretentii sa mai avem?

Mordechai spunea...

Argumentul care ni se serveşte flambat şi cu sos portcaliu ori de câte ori am avea ceva de obiectat legat de năravurile "zeusului naţionale" este acela că e iubit de popor. Că are... charismă. Şi pot fi de acord că poate fi suspectat de o anume charismă. Dar asta îmi dă fiori.
Am mai spus-o, nu ezit să o repet: istoria e plină de charismatici. Iosif Vissarionovici, Adolf, Hugo, Fidel. Iar asta, repet, îmi dă frisoane.

constantin gheorghe spunea...

Corina, ştii bine care sunt poziţiile mele în legătură cu modul în care se stabilesc(vorba vine!) priorităţile în ţara asta. Am scris acest lucru, nu o dată: nu există politici economice de stânga sau de dreapta, ci politici bune şi politici proaste. De fapt, cum ar spune Florin Georgescu, e vorba de un mix de politici, şi, ca în orice amestec, rezultatul final e o problemă de dozaj.
Faptul că la noi contează mai mult algoritmul şi mai puţin profesionalismul când e vorba de numirea pe post nu e o noutate. Din păcate, nici PSD nu a fost un sfânt în materie.Dar măcar în posturile cheie erau numiţi profesionişti, de aceea lucrurile nu au degenerat.
Din păcate, Alianţa DA, apoi PNL şi UDMR(cu excepţii notabile, de exemplu fostul ministru de la Comunicaţii) au dovedit o lipsă acută de cadre(oricum ar suna asta!). Iar acum este nevoie de oameni cu viziune, în primul rând. Dar dacă ipochimenul nu vede mai departe de contul său şi de interesele sponsorilor, la ce să te aştepţi?
Articolul este publicat în "Prezent", care, "graţie" măgarilor de la Rodipet, nu mai apare decât în format electronic, pe Internet.
Mordechai, charisma este cel mai prost criteriu după care poţi face o alegere în faţa urnelor. Iar charisma a început să conteze mai mult decât orice alt criteriu din momentul dezbaterii televizate dintre JFK şi Nixon. Ca să nu mai vorbim despre faptul că şi Hitler, şi Stalin au beneficiat din plin de mijloacele de fraierire în masă, filmele de propagandă. Cum o chema pe admiratoarea lui Hitler, care i-a făcut un film genial? Leny Riefensthal, parcă... Cred că s-ar fi înţeles de minune şi cu Băsescu.