Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Sclavii hipercapitalismului

Marţi, la ceas de seară şi de şezătoare televizată pe posturile de nişă, s-a votat în plenul Senatului României moţiunea simplă depusă de PSD, cu un titlu care, rezumat, ar suna cam aşa: „partid de stânga, caut disperat motiv să fiu băgat în seamă!”. Cităm, pentru că nu avem pretenţia să fim crezuţi pe cuvânt: „Semnatarii prezentei moţiuni nu-şi propun să prezinte o analiză detaliată asupra evoluţiilor macroeconomice. Scopul acestei moţiuni este, pe de o parte, acela de a trage un semnal de alarmă în legătură cu impactul direct pe care derapajele macroeconomice îl au asupra agravării fenomenului de sărăcie în România, prin scăderea drastică a puterii de cumpărare a persoanelor cu venituri mici şi medii, iar, pe de altă parte, de a solicita Guvernului să acţioneze urgent în sensul limitării extinderii acestui fenomen. „ Adică fix nimic! Toată lumea trage semnale de alarmă, de parcă politicienii noştri s-au născut cu sindromul „Vasile Roaită”! Şi românilor la ce le foloseşte asta? Vor scădea preţurile în galantare? Se vor reconverti la caritate transnaţionalele care fac legea pe piaţa românească? Haida-de! Şi atunci, ce rost mai are să ceri unui Guvern neputincios ceva ce sigur nu va face, şi asta nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu mai are instrumente adecvate la îndemână pentru a interveni şi a corecta eşecurile pieţelor. PSD, sub diversele sale nume, s-a aflat la conducerea acestei ţări timp de zece ani. Ani în care s-au construit instituţiile şi mecanismele economiei de piaţă. Pentru că nu a vrut sau nu a putut să-şi asume până la capăt identitatea sa de stânga, dar mai ales pentru că unora din partid şi de pe lângă el le-a convenit de minune starea de lucruri care le-a permis să acumuleze averi neruşinate, PSD a fost mai liberal în alegerile sale decât mulţi dintre liberalii cu pedigree. La rândul ei dreapta, lipsită de viziune şi dogmatică, a dus la absurd retragerea statului din procesul de control şi de reglementare a economiei. Tot din lăcomie şi din dorinţa de îmbogăţire rapidă. Că şi unii şi alţii s-au justificat cu de-acum clasicul „aşa vrea Europa” nici nu mai contează. Cine se mai amăgeşte cu ideea că în 1989 democraţia a învins totalitarismul este, s-o spunem pe de-a dreptul, prost! În 1989 am asistat la victoria hipercapitalismului, care nu-şi mai încăpea în piele şi avea nevoie de noi pieţe şi de noi sclavi, pe care să-i înhame la muncă! Nimic nou sub soare! La începuturile sale, capitalismul, aşa cum arăta Fernand Braudel în „Dinamica capitalismului”, având în centrul universului său Europa Occidentală, a transferat şi a re-inventat în Lumea Nouă sclavagismul, a generat, prin exigenţele sale, a doua şerbie în Europa de Est(vezi şi consecinţele ocupaţiei ruse din anii 1820 în Ţările Române). Sau, cum spunea Immanuel Wallerstein: „capitalismul este o creaţie a inegalităţii lumii; pentru a se dezvolta, lui îi trebuie complicităţile economiei internaţionale. El este un privilegiat al organizării autoritare a unui spaţiu evident fără măsură. El nu ar fi putut creşte atât de viguros fără să recurgă la munca înrobitoare a celor mulţi”. Întotdeauna s-a pus problema construirii unei contra-puteri care să tempereze excesele capitalismului, care, în paranteză fie spus, este un soi de cancer al economiei libere de piaţă, pentru că nu iubeşte concurenţa, are domeniile sale de predilecţie şi caută cu orice preţ maximizarea profitului. Economia socială de piaţă a fost în lumea occidentală instrumentul prin care capitalismul a fost dacă nu adus la raţiune, măcar „civilizat”. Că despre umanizare nici nu poate fi vorba! Numai că economia socială de piaţă a fost doar un episod pasager din istoria capitalismului, care îşi datorează existenţa fricii de „comunism”. Existenţa alternativei „comuniste” a fost un permanent motiv de nemulţumire pentru hipercapitalismul celei de-a doua jumătăţi a secolului 20, pentru că-l obliga să-şi limiteze profiturile şi să le împartă cu angajaţii şi cu societatea. Dispariţia „alternativei”, prin prăbuşirea sistemului socialist, a fost semnalul revanşei pentru hipercapitalism. În vizorul furiei sale răzbunătoare au intrat statul şi economia socială de piaţă, a cărei exprimare concretă este modelul social european. Ambele se află de mai bine de douăzeci de ani sub asaltul neo-liberalismului, fiind declarate „duşmani de clasă” ai hipercapitalismului. Ce legătură are asta cu moţiunea PSD? Simplu: este nerealist să ceri tot felul de lucruri, când ştii că nu mai ai la îndemână nici un instrument de intervenţie în economie şi de corecţie a pieţelor. Şi nu-l mai ai pentru că ai renunţat de bunăvoie la el. Un singur amănunt, care spune multe despre incapacitatea statului de a mai face corecţii în economie: Călin Popescu Tăriceanu şi-a anunţat intenţia de a tăia circa 1,2 miliarde de euro din cheltuielile bugetare având pe fundal sigla Careffour, unul dintre simbolurile hipercapitalismului, care dă tonul la inflaţie în România! Tristă soartă avem! Cum să ne aşteptăm la responsabilitate socială din partea hipercapitalismului? Cine i se mai poate opune acum? Consiliul Concurenţei? Curca aia plouată, care tremură ori de câte ori trebuie să ancheteze vreo multinaţională? Politicienii români, de stânga sau de dreapta, care stau cu căciula în mână pentru vreo sponsorizare în campaniile electorale ce vor veni? Consumatorii români, care sunt la fel de „solidari”, pe cât sunt de „cetăţeni”? „Societatea civilă”? Dar pe ea cine o „sponsorizează”? Poate că birocraţii de la Bruxelles sunt fericiţi că şi-au arătat muşchii şi au dat o amendă de vreo 900 de milioane de euro celor de la Microsoft. Numai că asta nu rezolvă nimic. Puterea de cumpărare nu de asta scade, că Microsoft nu oferă acces liber la unele dintre codurile sale sursă. Dar cum să-i faci pe coloşii care controlează producţia şi distribuţia de produse alimentare să nu mai profite de o situaţie conjuncturală pentru a-şi mări neruşinat preţurile, de fapt marja de profit? Suntem sclavii hipercapitalismului şi fericiţi că suntem aşa. Nu am văzut pe nimeni să se isterizeze, ca în cazul taxei auto-acţiune comandată şi plătită de marile lanţuri de distribuţie a autoturismelor second hand- şi pentru faptul că noi suntem taxaţi la secundă, în telefonia mobilă, abia după primul minut, când în ţara de origine a operatorilor taxarea se face la secundă din prima secundă a apelului, că preţurile la alimente sunt adesea duble decât în ţările de origine ale marilor lanţuri de retail, că... Mai mult: ne mirăm că suntem săraci, dar i-am întrebat de cei care operează în România cum se face că au profiturile alea uriaşe, pe care în Occident nu le-au mai văzut de mult! într-o ţară săracă? Ne mirăm că rata de economisire internă este atât de mică? Cum ar putea fi altfel, dacă nu avem de unde economisi, noi fiind sclavii tuturor acestor firme-far ale hipercapitalismului? Şi atunci, crede PSD că este partid de stânga doar pentru că scrie bazaconii într-o moţiune de care nu ţine seama nimeni? Poate că reforma PSD de aici trebuie să înceapă: de la poziţionarea sa faţă de hipercapitalism. Asta dacă mai înţelege cineva prin sediul din Kisellef care este deosebirea între stânga şi dreapta, sau dacă îi mai pasă de asta...