Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Normalizarea relaţiilor cu Rusia mai poate aştepta? Se pare că da, judecând după frenezia cu care Traian Băsescu, pitorescul nostru preşedinte, aşa cum îl descria International Herald Tribune, atacă Rusia cu orice prilej şi propune Europei şi Statelor Unite ale Americii tot felul de soluţii la problema dependenţei energetice de gazul rusesc, inclusiv folosirea NATO pe post de câine de pază al aprovizionării cu gaze din Rusia. Ceva nu este în regulă cu acest iureş anti-rusesc al politicii externe româneşti, care ne aduce aminte de discursurile găunoase ale lui Ceauşescu şi de instrumentarea rusofobiei în scopul păstrării puterii. De altminteri, recrudescenţa acestui tip de atitudine faţă de Rusia ţine strict de dinamica politică internă, de poziţionarea partidelor în perspectiva unui an politic dificil, 2008, când se vor vedea atât costurile imediate ale aderării la UE, economice şi sociale deopotrivă, cât şi cele ale eşecului politic al unei alianţe care, deşi s-a destrămat formal, continuă să guverneze împreună. În aceste condiţii, preţul la utilităţi, în special la gazele naturale, va juca un rol esenţial în formarea intenţiilor de vot. Şi ce ţap ispăşitor mai bun decât Rusia, duşmanul atât de firesc al României, încât nu mai încape îndoială şi nu mai necesită o abordare critică, se poate găsi, pentru deturnarea atenţiei de la responsabilităţile guvernanţilor? Imaginea unei Rusii veşnic pusă pe rele în privinţa României este o construcţie de dată recentă. Ea a început imediat după ultimatumul dat de URSS României Mari, de a părăsi Basarabia, după semnarea Pactului Ribentropp- Molotov, şi a servit în special propagandei de război a regimului Antonescu. Elemente ale acestei construcţii propagandistice au fost preluate de regimul comunist, pentru a-şi consolida dominaţia şi pentru a se legitima, în special după retragerea trupelor sovietice de ocupaţie, la începutul anilor 60 ai secolului trecut. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a scos pe ruşi din România, ar părea că Traian Băsescu visează să-i scoată pe ruşi din Rusia! De fapt, o construcţie imagistică esenţial conflictuală în privinţa relaţiilor cu Rusia ne împiedică să vedem lucrurile aşa cum sunt ele de fapt. Evident, nu este confortabil pentru nici-o naţiune să se afle în aria de influenţă a unui Imperiu. Dar, spre deosebire de Imperiul Otoman, care ne-a ţinut în afara Occidentului, Imperiul ţarist a fost, cu toate limitele şi brutalităţilor lui, un agent al modernizării şi europenizării Ţărilor Româneşti. Lui îi datorăm prima Constituţie, Regulamentele Organice, dar şi sprijinul pentru obţinerea independenţei de stat. La rândul său, URSS, chiar în calitate de putere ocupantă, a contribuit la modernizarea României, mai ales în domeniul industrial şi al infrastructurilor. Nivelul despăgubirilor de război a fost stabilit, totuşi, de Puterile Aliate, la Conferinţa de Pace de la Paris. La rândul lor, românii din Transilvania nu au pentru ce mulţumi Imperiului Habsburgic şi nici celui Austro-Ungar, care i-au tratat ca pe cetăţeni de mâna a doua, i-au discriminat programatic, i-au umilit şi i-au exclus din viaţa publică. Cu toate astea, singurii care se „bucură” de dispreţul şi de ura celor mai mulţi dintre români sunt ruşii. Iar pescuitorii în ape tulburi din politica noastră speculează intens aceste sentimente anti-ruseşti, care nu ne fac cinste. Atitudinea României faţă de Rusia este, în acest moment, parametrul critic care structurează noua orientare spre Est a politicii externe, orientare impusă de Traian Băsescu, în siajul intereselor americane în zonă. Nimeni nu poate spune că Marea Neagră este, geopolitic vorbind, o zonă critică pentru Europa şi pentru România, cu toate micile conflicte locale care mai apar ici şi colo. Mutarea accentului politicii europene a României de pe Europa Centrală, ca zonă de articulare spre Occident, pe Europa de Est, ca zonă de articulare spre Caucaz, Marea Neagră şi Orientul Apropiat derivă din obiectivele şi interesele proprii SUA în regiune, care nu au fost convenite şi puse de acord cu toţi aliaţii din NATO şi care intră în conflict atât cu interesele Rusiei, cât şi cu acelea ale UE în zonă. Este vorba, în principal, de controlul rutelor de transport al purtătorilor de energie din Caucaz către vestul Europei şi către facilităţile militare americane din zonă. Politic, implicarea SUA în aria de interes a Rusiei este motivată de necesitatea unui al doilea val de democratizare în ţările desprinse din fosta URSS. Practic, implicarea urmăreşte înlocuirea actualelor echipe aflate la conducerea ţărilor vizate, considerate prea favorabile Moscovei, cu altele, favorabile Statelor Unite ale Americii. Este o viziune care derivă din teoria îndiguirii, caracteristică Războiului Rece. Obiectivele îndiguirii sunt acum de altă natură. Nu mai există pretextul ideologic, ce a constituit combustibilul care a alimentat disputele Războiului Rece. Cu toate limitele sale, democraţia rusă este funcţională, şi nu poţi cere unei ţări care, în istoria sa, nu poate număra mai mult decât un deceniu de democraţie pluralistă, să răspundă standardelor democratice ale unei democraţii consacrate, unde există o cultură civică dezvoltată. Acum se pot distinge două mari obiective strategice ale politicii SUA faţă de Rusia. Primul obiectiv este legat de controlul politicilor de alianţă ale Federaţiei Ruse. Plecând de la modul în care evoluează procesul de globalizare, ideal pentru Statele Unite ar fi să izoleze Rusia, pentru a nu-i permite o alianţă strânsă nici cu Uniunea Europeană, nici cu Republica Populară Chineză sau India. Aceste alianţe ar schimba radical capacitatea celor trei actori, şi implicit pe aceea a Rusiei, de a deveni un competitor strategic pentru SUA, modificând în acelaşi timp dramatic raportul de forţe în Eurasia. Al doilea obiectiv priveşte controlul resurselor naturale ale Rusiei. Privatizările din timpul mandatelor lui Boris Elţin au oferit capitalului şi firmelor americane un control substanţial asupra acestor resurse, prin persoane interpuse, sau chiar direct. Vladimir Putin, prin procesele intentate oligarhilor, a intrat în conflict cu cercurile de interese politico-economice americane. Atentatele de la 11 septembrie 2001 au împiedicat izbucnirea unei crize majore în relaţiile ruso-americane, iar împotmolirea americanilor în Irak le reduce marja de manevră în cazul unei confruntări directe cu Moscova. Valul doi de revoluţii democratice, care a ajuns la graniţele Rusiei, vizează să o ţină ocupată în spaţiul CSI, pentru a nu-şi putea pune în practică intenţiile de alianţe dăunătoare SUA. Ipoteza de la care pleacă americanii este aceea că Rusia nu are nici resursele militare, nici economice, pentru a-şi stabiliza vecinătatea apropiată. Un alt mod de slăbire a puterii Rusiei este alimentarea instabilităţii în Caucaz. Logica Războiului Rece funcţionează şi acum impecabil. Straniu este altceva. Pe măsură ce creşte preţul petrolului, scade capacitatea Occidentului de a manipula opinia publică rusă, prin accentuarea greutăţilor în plan social, şi de a face presiuni asupra Kremlinului prin intermediul datoriei externe. Recent, Clubul de la Paris a fost obligat să accepte plata în avans a întregii datorii a Rusiei, pierzând cu această ocazie şi câteva miliarde de dolari din dobânzi! În aceste condiţii, cu un excedent al balanţei de plăţi care poate asigura reformarea forţelor armate, dar şi calmarea febrei sociale, ruşii devin tot mai imuni la intervenţia externă în politica lor internă. Să mizezi pe confruntare, când nu ai capacitatea de a ţine sub control evenimentele este o gravă eroare de judecată. Rusia este greu de dizlocat din fostele republici sovietice, care au prea puţine în comun cu Occidentul, şi prea multe de pierdut dacă se izolează de piaţa rusească. Nu este de ignorat nici rolul elitelor locale, cel mai adesea rusofone şi laice, care sunt primele victime ale extremismului musulman în republicile islamice. Pentru aceste elite Moscova este aliatul natural în încercarea de a-şi menţine poziţiile de acum. Este firesc să ne întrebăm ce caută România în acest scenariu de destabilizare a zonei adiacente Rusiei, când ne dorim atât îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia, cât şi rezolvarea aşa-ziselor conflicte îngheţate? Cum putem spune că dorim să fim parteneri egali ai Rusiei, când noi considerăm ilegitime interesele Rusiei în spaţiul ei de securitate? Situaţia din Transnistria este mult supralicitată. Transnistria nu poate servi în nici-un caz drept bază avansată pentru Rusia în cazul extrem de improbabil al unui conflict armat în zonă. O pot apăra ruşii, fără să rişte o confruntare cu Ucraina? Va accepta Ucraina să le permită ruşilor accesul la bazele militare din Transnistria? Ce armament şi tehnologii militare sensibile se află în Transnistria? Sunt întrebări la care nu s-au dat până acum răspunsuri convingătoare. Internaţionalizarea problemei transnistrene nu a făcut decât să stimuleze producţia de planuri de rezolvare a crizei şi o concurenţă crâncenă între producători, care judecă doar în termeni de raporturi de forţă, atunci când nu văd în această criză un prilej de a obţine prestigiu şi recunoaştere internaţională. Ne aflăm în clasica situaţie a copilului cu prea multe moaşe, care rămâne cu ombilicul netăiat! Şi celelalte conflicte din zonă sunt în aceeaşi situaţie. Concurenţa unor ţări şi organizaţii internaţionale mai degrabă împiedică găsirea unor soluţii negociate, decât facilitează ajungerea la o înţelegere care să reflecte interesele tuturor părţilor aflate în conflict. Rămâne problema controlului rutelor energetice. Resursele semnificative de hidrocarburi se găsesc în Asia Centrală şi în Orientul Mijlociu, nu în Marea Neagră. Marile gazoducte şi oleoducte, existente sau aflate în fază de proiectare sau de construcţie, ocolesc România, din motive evidente, dacă ne uităm pe hartă. Rutele “clasice” trec fie prin Rusia, Ucraina, Polonia, fie prin ţările baltice, la nord, fie prin Turcia, la sud, după care urmează rutele maritime prin Mediterana, controlată de flota a şasea americană, sau terestre, prin Bugaria, Grecia şi Serbia. O conductă care să treacă prin România, mergând spre vest, este aproape o utopie din punct de vedere economic. Costurile depăşesc beneficiile, iar motivaţiile extra-economice, gen securizarea rutelor de transport, nu pot fi luate în considerare. Rusia are soluţii alternative pentru a-şi exporta hidrocarburile, în cazul în care rutele din Caucaz devin prea nesigure. În plus, piaţa chineză devine mai interesantă, ţinând cont atât de creşterea cererii, cât şi de creşterea preţurilor. Americanii, care au investit semnificativ în Azerbaidjan, au în Turcia un dispozitiv de descurajare şi mijloace de protecţie suficiente pentru a nu-şi face probleme în legătură cu petrolul din Caspica şi din Caucaz. De altminteri, aprovizionarea cu petrol nu a fost pusă sub semnul întrebării nici măcar în faza critică a destrămării fostei URSS, iar terorismul nu a constituit, până acum, o ameninţare credibilă. Şi teroriştii au nevoie de benzină! Mutarea accentului în politica externă românească pe Marea Neagră are motivaţii conjuncturale, şi derivă din aplicarea, deocamdată la scară mică, a unui nou scenariu de îndiguire, imaginat de SUA, care vizează în primă fază Rusia. Este o fază pregătitoare pentru marea îndiguire, cea care priveşte China, o ţară care este pe cale să-şi schimbe paradigma sa actuală de politică externă. Antagonizarea Rusiei, indiferent de motive, este o atitudine iresponsabilă din partea celor care decid în ceea ce priveşte politica externă românească. După toate cele întâmplate şi declarate în ultima vreme, România şi-a redus aproape de zero capacitatea de negociere cu Rusia. Raţiunea spune că normalizarea relaţiilor cu Rusia nu mai poate aştepta, mai ales în contextul în care se vorbeşte de siguranţa energetică a ţării. Interesele guvernanţilor spun că ea poate aştepta, sau, şi mai grav, că nu este necesară, de vreme ce ne permitem să insultăm Moscova. Vom vedea cine are dreptate atunci când vom citi factura la gaze.