Inflaţia nu vine doar din salarii
Inflaţia s-a reaprins în România. Nu spunem nimănui o noutate: fiecare simte acest lucru în fiecare zi fie când merge la piaţă, fie când îşi plăteşte facturile la întreţinere sau la diverse servicii: telefonie, transport în comun, etc. Inflaţia se vede şi în costurile creditului, iar tot mai mulţi români au credite de consum sau credite imobiliare. Anualizată, în ianuarie 2008 inflaţia a atins un nivel de 7,28%, ceea ce înseamnă că ţinta de inflaţia propusă de BNR a fost ratată în 2007, iar cea pentru 2008 a fost revizuită în creştere, de la estimarea anterioară, de 4,3% , la 5,9%, în condiţiile în care se menţine totuşi ţinta de inflaţie la 3,9%.
Întrebarea firească este: dincolo de teoriile pe care flutură pe sub nasul nostru BNR, ce anume din evoluţiile economiei româneşti, citită de această dată în context european şi global, ar putea face să poată fi atinsă ţinta de inflaţie propusă pentru 2008? Întrebarea este legitimă, şi asta cu atât mai mult cu cât, după umila noastră opinie premizele de la care s-a plecat în toţi aceşti ani în analiza inflaţiei au fost, din multe puncte de vedere, false. Ca urmare ele au produs, nu de puţine ori, soluţii de combatere a inflaţiei care au generat efecte contrare celor scontate.
Am rămas neplăcut surprins că, în locul unei analize profunde a cauzelor structurale ale inflaţiei în economia României, am avut parte de acelaşi discurs dogmatic despre creşterile salariale, care duc la inflaţie. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, discursului lipsit de substanţă al prozei administrative a BNR i s-a adăugat discursul găunos şi populist al celor mai multe partide, care fie că au speculat momentul pentru a vitupera mărirea pensiilor, fie pentru a introduce moţiuni tembele, de genul „stop scumpirea!”
Procesul dezinflaţionist început în 2000 şi continuat până în 2007 s-a petrecut concomitent cu o creştere substanţială a veniturilor din salarii, pensii şi ajutoare sociale. Una din două: fie am asistat la o mare minciună statistică, iar inflaţia a fost sistematic mai mare decât cea publicată oficial, şi atunci creşterea veniturilor este practic unicul factor de creştere a inflaţiei, fie nu creşterea salariilor este la originea creşterii inflaţiei din ultima vreme.
Trecând peste faptul că, în materie de statistici privitoare la inflaţie, minciuna este la ea acasă, guvernele manipulând, legal! statisticile, din motive care nu fac obiectul acestui articol, putem afirma, fără să greşim, că a ne uita mereu doar la nivelul creşterilor salariale ori de câte ori inflaţia o ia în sus este neproductiv.
Iarăşi nu spunem o noutate atunci când afirmăm că trebuie să luăm în calcul tot mai atent şi efectele globalizării şi integrării economiei româneşti în spaţiul economic european atunci când proiectăm măsuri de combatere a inflaţiei. Nu mi se pare normal şi firesc ca de fiecare dată doar veniturile din muncă să fie sacrificate pe altarul ţinerii în frâu a inflaţiei, iar veniturile din capital să fie „uitate” .
Reamintim celor care uită anii 90, mai ales perioada guvernării CDR, că puterea de cumpărare a cetăţenilor români a scăzut dramatic, mai ales cea a pensionarilor, cheltuielile publice s-au redus dramatic, practic creditul de consum nu exista, şi cu toate astea inflaţia atingea cote incredibile. Dacă ar fi citit cu atenţie manualul de economie, teoreticienii noştri şi-ar fi amintit că există şi o inflaţie dată de sub-consum, la care se adăuga gradul extrem de redus de utilizare a capacităţilor de producţie, unde se pare că eram campioni mondiali.
În acei ani cererea de bunuri şi servicii era imensă, dar oamenii nu aveau bani. Cei care ofereau bunuri şi servicii nu puteau supravieţui decât „jupuindu-i” pe cei care mai dispuneau de ceva bani. Pentru că, cinstit vorbind, nimeni nu-şi propune să înceapă o facere doar pentru a verifica dacă procedurile de faliment funcţionează!
Menţinerea deliberată a salariilor la un nivel redus a generat un exod masiv al forţei de muncă româneşti, mai ales după ridicarea obligativităţii vizelor pentru Spaţiul Schengen, în 2002. Obişnuiţi cu o rată a profitului uriaşă, patronii români şi cei ai multinaţionalelor stabilite în România au întârziat deliberat procesul de reducere a decalajelor de salarizare faţă de muncitorii din ţările din jur sau din cele unde românii pleacă să muncească. Acum se invocă atât ritmul prea mare de creştere a salariilor( ceea ce nu este totuşi relevant, pentru că în cifre absolute salariile româneşti rămân în continuare extrem de mici), cât şi faptul că productivitatea nu creşte atât de repede pe cât cresc salariile.
Problema creşterii productivităţii peste creşterea salariilor este o ţintă falsă. Dacă ne uităm la faptul că, pentru o maşină precum Dacia Logan, marja operaţională este la fel de mare, poate chiar mai mare decât cea a unei maşini de lux, iar maşina se produce în fabrica de la Piteşti, unde gradul de automatizare este nesemnificativ, vedem că nu productivitatea este problema. În plus, România este una dintre ţările cu cel mai mare număr de ore lucrate pe săptămână pe ansamblul UE, în condiţiile în care angajaţii au printre cele mai puţine zile libere pe an, vedem că alergăm după potcoave de cai morţi în materie de analiză a cauzelor inflaţiei.
Mai nou, se vorbeşte despre o posibilă rectificare bugetară, pentru a reduce şi nivelul cheltuielilor publice. Sigur, ca mai în fiecare an, în luna decembrie s-au făcut cheltuieli semnificative din bani publici. Unele dintre aceste cheltuieli au fost nejustificate, altele reprezentau plăţi pentru lucrări deja executate. Doar că la cele mai multe categorii de bunuri procurate în decembrie de administraţia centrală şi de cele locale preţurile fie au rămas constante în decembrie şi în ianuarie, fie au scăzut.
În schimb au crescut şi cresc preţurile la purtătorii de energie, petrol şi gaze, la energie electrică şi termică, la servicii de tot felul, de la serviciile sanitare la cele de transport şi telecomunicaţii, adică fix acolo unde avem aşa-zise Autorităţi de Reglementare, care, în loc să-i apere pe cetăţeni de abuzurile de putere ale monopolurilor mai mult sau mai puţin naturale, apără interesele acestora din urmă, ajutându-i să-şi mărească profitul cu orice preţ. Să nu-i uităm şi pe mult prea lacomii noştri bancheri, care au mărit permanent costurile creditării, chiar şi atunci când clamau sus şi tare că le-au redus! Comisioane bancare mai mari ca-n România nu găseşti! Iar toate aceste comisioane se „varsă” în inflaţie, deşi nu le găsim pe nicăieri în statistici( or fi, dar sunt bine ascunse!).
Nu cumva punând mâna pe ”par” şi aplicând legea cu cea mai mare asprime, prin intermediul mecanismelor de reglementare, Guvernul şi BNR ar putea obţine rezultate mai consistente în procesul de dezinflaţie? Şi venim la întrebarea cheie: cine plăteşte preţul reducerii inflaţiei? Dacă vor continua să-l plătească doar salariaţii şi pensionarii, prin scăderea puterii de cumpărare, atunci problemele economiei româneşti, mai ales în materie de asigurare a forţei de muncă, se vor agrava. Şi vom mai vorbi despre inflaţie multă vreme de aici încolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu