Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Creştere economică fără dezvoltare(1)

Unul dintre cele mai tenace clişee imagistice privind economia românească a ultimilor ani, acela conform căruia ea „duduie”, este pe cale să se năruie. Motoarele creşterii economice, care păreau turate la maximum, uneori până la supraîncălzire, fapt care ne-a atras chiar şi o serie de avertizări din partea organismelor financiare internaţionale, par să dea rateuri. La Palatul Victoria a avut loc astăzi o reuniune de urgenţă, la care, lucru rarisim, a luat parte şi Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Seamănă deja a panică, ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, este un semnal periculos. Nu ultimele pusee de inflaţie ar trebui să ne îngrijoreze, ci creşterea economică fără dezvoltare. Dacă privim în ansamblu evoluţia economică post-decembristă, vedem că, de fapt, abia am ajuns la nivelul economic atins la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut, perioadă în care aveam handicapul forţării plăţii datoriei externe de către Nicolae Ceauşescu. Practic, prăbuşirea economică din primii ani ai tranziţiei la democraţie şi la economia de piaţă a făcut să crească decalajele faţă de ţările europene dezvoltate din vestul continentului. Acum, după ce am reuşit să ne întoarcem de unde am plecat în tranziţie, este cazul să ne re-gândim modul în care abordăm problemele dezvoltării economice, pentru a avea nu doar creştere, fie ea şi în ritmuri înalte, ci şi progres economic şi social. Nu spunem o noutate atunci când afirmăm că, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX lea, când generaţia paşoptistă a dat semnalul unui val de modernizări succesive, acestea nu au fost însoţite şi de necesara dezvoltare economică şi socială, care să pătrundă adânc în ţesutul intim al naţiunii române. Aşa se face că şi acum România are zone întregi ale economiei şi societăţii care trăiesc şi funcţionează ca în urmă cu 150 de ani. Din păcate, nici unul dintre regimurile politice care s-au succedat la conducerea ţării după Unirea din 1859 nu a reuşit să facă din modernizarea instituţională un instrument al creşterii economice de calitate, care să ducă la dezvoltare durabilă şi la reducerea sărăciei. Mai mult, sărăcia a devenit o problemă structurală, căreia nu-i putem găsi răspunsuri adecvate. A venit vremea să ne punem extrem de serios întrebarea: de ce o ţară cum este România, care, deşi nu este un” scandal geologic”, precum Rusia, să spunem, are totuşi resursele materiale şi umane cerute de o dezvoltare durabilă, nu reuşeşte să-şi reducă semnificativ decalajele care o despart de ţările bogate ale lumii? Cea mai facilă explicaţie a acestei neputinţe, care este în acelaşi timp şi cea mai periculoasă, ar fi aceea că nu am avut o clasă politică responsabilă şi onestă, care să ia deciziile care se impuneau pentru accelerarea dezvoltării. Din păcate, atunci când analizăm faptele, noi nu acordăm atenţie decât celor „senzaţionale”, ignorându-le pe acelea care, deşi cu nimic senzaţionale, determină cu adevărat destinul unei naţiuni. Un astfel de mod de abordare face ca de oarece vreme să asistăm la condamnarea deciziei „comuniştilor” de a promova industrializarea în ritm înalt a României, după anii 50 ai secolului trecut. Este o dovadă de cecitate din partea „analiştilor”, care este motivată ideologic. Nu eşti anti - comunist, nu exişti! Numai că în lipsa acestei analize, nu vom înţelege unde au greşit nu doar comuniştii în deciziile de natură economică, decizii care ne influenţează şi acum viaţa, ci şi unde greşim noi promovând, din motive la fel de stupide, o dezindustrializare sălbatecă. Industrializarea nu a fost o decizie a comuniştilor. Ei au continuat o decizie luată de regimurile politice care i-au precedat şi au accelerat-o, în parte din motive raţionale, în parte din motive ideologice. Dar noi uităm acum că am avut în fruntea statului o dinastie a cărui fondator, Carol I, venea dintr-o ţară care îşi datora ascensiunea la rangul de mare putere europeană unui proces susţinut de industrializare. Ideile lui se întâlneau adesea cu cele ale tinerei burghezii româneşti, care vedea în industrializare un instrument al consolidării puterii ei economice şi politice. Ca şi acum, şi la sfârşitul secolului XIX creşterea economică era handicapată de lipsa infrastructurilor de transport. Regele Carol I a promovat, cu scandalurile de corupţie de rigoare, dezvoltarea căilor ferate, proces care a continuat practic până în 1989. Un nedemn urmaş al lui Carol I în fruntea statului român, cunoscut mai nou ca „Zeus” a luat decizia, atunci când se afla la conducerea Ministerului Transporturilor, de a nu investi în construcţia de autostrăzi. Rezultatul deciziei sale? Pierdem tot mai multe investiţii majore, pentru că, într-o lume globalizată, nu e suficient să produci, ci trebuie să mai şi transporţi producţia către cumpărători. Rezumând, industrializarea României a urmărit, grosso modo, înlocuirea importurilor cu producţia naţională. Ea a indus şi o serie de transformări de natură socială, cea mai importantă fiind urbanizarea. Societăţile cu cel mai ridicat grad de urbanizare sunt şi cele mai democratice. Schimbarea de regim din 1989 a fost posibilă tocmai pentru că România se industrializase şi se urbanizase în suficientă măsură pentru a simţi nevoia democratizării şi pentru a acţiona în direcţia obţinerii de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Am dat exemplul influenţei unei decizii eronate asupra creşterii economice şi al dezvoltării durabile pentru a pune în discuţie o altă decizie, de această dată extrem de greu de corijat. Imediat după Revoluţie s-a acţionat pentru înlocuirea producţiei interne cu importurile, decizie care contravine în cel mai înalt grad interesului naţional. nu face obiectul acestui articol modul în care s-a structurat această decizie, şi nici numirea responsabililor politici şi economici care s-au aflat la originea ei. Dacă mai devreme sau mai târziu vom construi autostrăzi, cu costuri economice şi sociale disproporţionat de mari, e adevărat, nu acelaşi lucru îl putem spune despre refacerea bazei productive a ţării, care, chiar şi în condiţiile creşterii cererii interne şi externe de bunuri şi servicii, nu se va putea dezvolta la nivelul necesar, pentru că nu mai există o serie de condiţii obligatorii, în special legate de calitatea şi mărimea capitalului uman. Efectele negative ale deciziei luată la începutul anilor 90 ai secolului 20 se vor resorbi abia peste cel puţin două generaţii, timp în care, deşi vom avea creştere economică, ea nu va fi suficientă pentru a genera acea dezvoltare care să ducă la dispariţia structurilor perene ale sărăciei.