Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Dimensiunea economică a relaţiilor Federaţiei Ruse cu comunitatea euro-atlantică Acest articol sintetizează o parte a poziţiilor exprimate de participanţii la dezbaterea cu titlul de mai sus care a avut loc astăzi la sediul Fundaţiei Europene Titulescu. „Absenţa obiectivelor strategice este una dintre problemele majore care afectează relaţiile Federaţiei Ruse cu Uniunea Europeană. În ciuda rolului decisiv pe care l-a jucat în încetarea bipolarităţii, Rusia nu a reuşit să-şi găsească locul nici în strategia de lărgire a Uniunii Europene, nici în aceea a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.” Este concluzia unui studiu publicat de Nadejda Arbatova, doctor în ştiinţe politice europene la Institutul de Economie Mondială şi de Relaţii Internaţionale al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, directoare a programului de studii a Comitetului „Rusia în Europa unită”. Această concluzie pare destinată în mod special să contrazică imaginea promovată tot mai insistent în ultimii ani în Occident, aceea a unei Rusii expansioniste, agresive, care a înlocuit tancul cu conducta de gaze şi de petrol, şi care nu a renunţat la politica sa de tip imperial. O imagine care nu face mai uşoară discutarea serioasă şi bazată pe fapte, nu pe clişee propagandistice, a relaţiilor Federaţiei Ruse cu spaţiul euroatlantic. Federaţia Rusă a ajuns din nou într-un moment crucial, în care trebuie să facă o serie de opţiuni strategice, unele dintre ele privind natura, amploarea şi obiectivele legăturilor sale cu Occidentul. Nu este indiferent nimănui dacă aceste relaţii vor fi tot unele de confruntare, ca în timpul Războiului Rece, sau unele de parteneriat, în condiţii cât mai echitabile pentru toţi cei implicaţi în această relaţie. Vladimir Putin consideră că este de datoria sa personală să stabilească un parteneriat egal între Rusia şi Occident pe scena internaţională. Atitudinea lui Putin contrastează cu aceea a lui Boris Elţîn, care a obţinut intrarea în G7 cu preţul unor concesii unilaterale. Pentru Elţîn Occidentul era reprezentat în primul rând de Statele Unite ale Americii, pentru Putin el este reprezentat de UE şi de principalele state membre, cum ar fi Franţa şi Germania. Cu o precizare: europenismul lui Putin are un caracter particular şi are mai degrabă legături cu secolul 19: Rusia ia parte la concertul naţiunilor europene pentru a exercita acolo o influenţă cât mai mare, dar afacerile interne ruse nu o privesc decât pe ea. Occidentul este, la rândul lui, conştient de faptul că Rusia se pregăteşte, de data asta de pe poziţii de forţă, nu de slăbiciune, ca în anii 90, să ia decizii strategice în legătură cu modul în care îşi va folosi noua forţă economică în jocurile de putere la nivel global. Dilema Rusiei în materie de alegeri economice vine din felul în care percepe globalizarea şi mai ales din conştientizarea faptului că nu are suficiente instrumente pentru a gestiona consecinţele ei. Deşi începe să profite economic de pe urma globalizării, sunt anumite aspecte ale procesului care îi slăbesc puterea de a influenţa evenimentele la scară internaţională. Restructurarea economiei Federaţiei Ruse s-a făcut, ca şi în cazul României, haotic, fără un plan şi fără să existe nişte obiective clare în termeni de performanţe economice şi sociale. O serie de reforme introduse după criza financiară din august 1998 s-au dovedit benefice şi au permis o recuperare tot mai accelerată a pagubelor suferite în perioada premergătoare crizei şi în timpul crizei. Cea mai bună dovadă că s-a schimbat ceva fundamental în economie Rusiei este faptul că, pentru prima oară după 25 de ani, în Rusia sporul de populaţie a fost pozitiv, numărul naşterilor crescând semnificativ. Este un semn clar de optimism şi de încredere în viitor. De altfel, conform cifrelor BM, doar 7,8% din total populaţie se află acum sub pragul de sărăcie, ceea ce dovedeşte că politicile redistributive promovate de Putin au avut rezultate. Acum, cifrele statistice indică o structură a economiei ruse mai modernă şi mai occidentală decât am crede. De exemplu: agricultura contribuie cu doar 4,6% la formarea PIB, şi ocupă 10, 8% din forţa de muncă, industria, cu 39,1%, în condiţiile în care ocupă 21,9% din totalul forţei de muncă, iar serviciile cu 56, 3%, ocupând 66,1% din forţa de muncă. Exporturile s-au ridicat la 348,9 miliarde de dolari, iar importurile la 225,5 miliarde de dolari, ceea ce face ca excedentul balanţei de plăţi să urce la 123 miliarde de dolari. Rezervele sale externe sunt apreciate la circa 500 de miliarde de dolari. Din analiza luărilor de poziţie ale analiştilor ruşi şi occidentali rezultă că decidenţii politici de la Kremlin sunt conştienţi de slăbiciunile structurale ale economiei ruseşti şi de pericolele dependenţei ei de veniturile provenind din vânzarea materiilor prime. De aceea se promovează diverse programe de diversificare a activităţilor economice, fie prin revigorarea unor ramuri economice, ca în cazul tehnologiilor militate şi spaţiale, fie prin susţinerea altora noi, din spectrul noilor tehnologii. Voluntarismul economic şi chiar forme de patriotism economic de tip gaullist sunt evidente în deciziile guvernului de la Moscova, care doreşte să faciliteze şi apariţia altor „campioni naţionali” de talia Gazprom, în special în producţia de armament şi în aviaţie, vezi Suhoi. Mai mult, şi asta este lucrul cu adevărat nou, Rusia a înţeles că trebuie să-şi pregătească de pe acum perioada post petrolieră şi gazeifieră. Modelul ales este cel al unor monarhii petroliere din Golf, care investesc masiv în diversificarea economiei lor. Această re-orientare a economiei cere o finanţare pe măsură, care implică, pe de o parte, maximizarea câştigurilor din vânzarea materiilor prime, iar pe de altă parte menţinerea unui flux crescut de investiţii externe pentru a finanţa schimbările structurale din economia rusă. Dorinţa Rusiei de a maximiza câştigurile din vânzarea materiilor prime explică atât conflictele cu ţările europene pe tema aprovizionării cu gaze, cât şi graba cu care Rusia promovează proiecte de conducte de transport gaz precum North Stream şi South Stream. Este adevărat că agresivitatea cu care o face nu poate fi justificată de nimic, dar poate şi asta exprimă frustrarea faţă de felul în care a fost tratată după destrămarea Uniuni Sovietice. De asemenea, deşi a evocat această posibilitate, Rusia nu este o adeptă prea entuziastă a înfiinţării unui „cartel internaţional al gazelor”, după modelul OPEC, în parte din motive tehnice, în parte din motive care ţin de dorinţa sa de a putea controla independent pieţele. Menţinerea unui flux ridicat de investiţii străine este o problemă. Rusia trebuie să găsească un compromis, care să permită participarea capitalurilor străine într-o proporţie mai mare la exploatarea materiilor prime. Asta cu atât mai mult cu cât are nevoie de investiţii şi de tehnologii care să permită menţinerea unui nivel ridicat de producţie şi de transport, dar şi punerea în valoare a noi zăcăminte. Pe de altă parte, Rusia vrea să determine investitorii să acorde atenţie şi altor domenii: infrastructuri de transport, industrie, agricultură, turism, educaţie şi sănătate. Pentru asta este nevoie de stimulente şi de un mediu politic stabil şi previzibil, care să permită o evoluţie democratică mai convingătoare ca aceea de până acum. Rusia are un handicap în relaţiile sale economice cu spaţiul euroatlantic: faptul că nu este încă membru al OMC. Iar recenta primire a Ucrainei în Organizaţie şi posibilele consecinţe asupra procesului de aderare a Rusiei nu aranjează lucrurile. Este evident că la Moscova cresc frustrările în legătură cu dublul standard în materie de tratament care îi este rezervat de Occident, pentru că îi este refuzată şi apartenenţa la OECD. Inevitabil, trebuie să aducem în discuţie modelul de capitalism promovat de Moscova, un capitalism de stat, care susţine penetrarea marilor concerne ruseşti pe pieţele internaţionale. Gazprom este exemplar din acest punct de vedere: o entitate economică gigantică, agresivă, nemiloasă, care nu face distincţie între interesele acţionarilor privaţi şi cele ale statului rus, şi el acţionar, în paranteză fie spus. Problema Gazprom este mai mult de natură simbolică. Lumea nu este pregătită, după prăbuşirea comunismului, să mai negocieze cu astfel de mari entităţi economice controlate de stat. Numai că Gazprom nu este singura entitate de acest fel. Cea mai mare bancă comercială din lume este chineză şi are capital de stat. Iar aceste exemple se înmulţesc. Existenţa lor pune două probleme: contrazice teza conform căreia statul este prost administrator, şi dă apă la moară celor care se opun privatizării cu orice preţ a serviciilor publice, peste tot în lume. Miza agitării „pericolului Gazprom” este mult mai mare decât am crede. Problema cea mai importantă a relaţiilor economice ale Federaţiei Ruse cu spaţiul euroatlantic o reprezintă aspectele energetice ale acestor relaţii. Lucru valabil şi pentru România, ca parte a spaţiului euroatlantic, respectiv a spaţiului european Ne aflăm într-o situaţie în care evoluţiile de pe pieţele energetice indică o cerere puternică, în condiţii de ofertă limitată. În aceste condiţii toate ţările producătoare de gaze şi de petrol care acceptă investiţii străine în domeniul producţiei şi transportului au început să-şi re-negocieze contractele, pentru a obţine condiţii mai favorabile lor. Rusia nu face excepţie. Pe acest fond a intervenit liberalizarea pieţelor energetice în UE, care a agravat situaţia pe piaţă, generând o presiune suplimentară asupra cererii de gaz şi de petrol. Aşa se face că, în momentul contenciosului Rusia-Ucraina pe tema preţului la gaze s-a profilat un ţap ispăşitor ideal, Gazprom, care are calitatea de a evita discuţiile de fond asupra contradicţiilor din politicile energetice promovate de UE. În loc să ne temem de „arma energetică” a Rusiei, ar trebui să fim îngrijoraţi cu adevărat de incapacitatea viitoare a Rusiei de a produce suficient petrol şi gaz. Crizele viitoare în furnizarea de petrol şi gaze nu vor veni din cauza lipsei de investiţii sau din strategii de dominaţie prin penurie artificială de energie, creată de Rusia, ci de declinul natural al producţiei şi de creşterea iraţională a cererii. Politicile europene şi ruseşti în domeniul energetic trebuie să aibă drept principal obiectiv scăderea cererii şi creşterea economisirii energiei.