Am primit o leapşă de la Mordechai. Ca novice în ale regulilor de comportament în materie, înţeleg să răspund astfel. Cu o amintire. Care are, veţi vedea, legătură cu proletcultismul!
Trebuie să mărturisesc că, până la Marea Revoluţie Capitalistă din Decembrie, am fost un cinefil fanatic. N-am scăpat nimic din ceea ce merita văzut, indiferent ce a trebuit să fac pentru asta, inclusiv falsificarea biletelor pentru Cinemateca improvizată într-o sală din subsolul Palatului CFR, unde mergeam cu "detaşamentul vesel de femei", prietenele mele, însoţitoare de zbor la Tarom. Nu mai pomenesc de sala supra-aglomerată de la Muzeul Colecţiilor, care stătea să se prăbuşească peste noi!
De unde mi s-a tras "microbul"? La Piteşti, unde m-am născut şi am locuit până prin 1968, casa noastră era peste drum de un cinematograf de modă veche, cu scaune din lemn, în care filmele rulau în buclă şi unde lumina se apridea doar de două ori: la deschidere, şi noaptea, la închidere, şi de grădina de vară, unde vedeam filmele, cocoţaţi în copaci, vara, în miros şi fum de grătare şi de mititei, şi cu o cacofonie de şlagăre italieneşti la modă, toate produse de grădina de vară a restaurantului "Argeş" , şi împuşcături de Colt 45!
Aşa cum vă puteţi închipui, am început cu neo-realismul, adică "Hoţii de biciclete", "Roma, oraş deschis" şi cum maică-mea era fan Anthony Quinn, inevitabil, "La strada", cu Giulietta Masina. Am văzut, în cinematograful puchinos, care mirosea a dezinfectant, brandolină parcă îi zicea, toate filmele lui Fellini produse în anii 60, cu excepţia lui Satyricon, din motive pe care le ghiciţi. De departe "La dolce vita" a fost cel mai vizionat, iarăşi cred că bănuiţi de ce!
Să nu-l uit pe Antonioni, cu Eclipsa, cu Deşertul roşu, pe care le-am înţeles mai târziu, dar mai ales cu Blowup, film care m-a făcut, dincolo de orice, să devin şi fan al muzicii rock. Bine, la asta a mai contribuit şi faptul că eram vecin cu Cornel Chiriac!
De fapt, generaţia mea a prins valul liberalizării regimului, care a fost începută de Dej şi întreruptă brutal de Ceauşescu.
Şi acum, la subiect: eram la Bucureşti, în aprilie 1971, vacanţa de primăvară, faza pe ţară a olimpiadei de matematică. Probele se ţineau la liceul Mihai Viteazu, un loc sinistru, rece, pentru mine, care învăţam într-o clădire nouă, cu ferestre foarte mari, cu o curte imensă, din care se vedea viitorul cenuşiu al industrializării socialiste!
Cred că stăteam la un soi de internat, şi, între probe, eram pe Bulevardul filmelor. Am văzut în zilele acelea "Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?" şi "Butch Cassidy and The Sundance Kid". Devenisem fan Redford, după ce-l văzusem în "Desculţ în parc", deşi, mărturisesc, asta pentru că eram îndrăgostit de Jane Fonda!
Spre surprinderea mea, care făceam matematică în divizia"amatori", fără să mă omor prea tare, am fost oprit la Bucureşti, pentru baraj. După baraj se stabilea echipa României pentru olimpiadele internaţionale. Drept pentru care am hotărât să sărbătoresc, evident, pe Bulevardul filmului! M-am dus glonţ să revăd şi Caii, şi Butch. Spre disperarea mea, am aflat că au fost scoase din reţea. De ce? Tocmai se întorsese Ceauşescu din Coreea de Nord şi lansase "Tezele din aprilie", preambul la "Tezele din iulie", de la Neptun, cred.
Acel gest de cenzură a fost momentul divorţului meu de tot ce însemna PCR. La terminarea liceului, după banchet, am aruncat carnetul de membru al UTC, şi de atunci am evitat cu obstinaţie să fac parte din orice:UASCR, ODUS, sindicat, etc. A fost felul meu de a protesta. Şi da, am continuat să merg la cinematograf...
Pe scurt, aşa am petrecut eu sfârşitul liberalismului comunist. Şi aşa a început drumul meu spre ceea ce sunt acum: un liberal de stânga.
4 comentarii:
Frumos, imi place sa vad cum continua zodia amintirilor. Dar ce memorie ai! Si eu mergeam la cinematograf, dar tin minte mai mult file din copilarie, si mai putin din adolescenta. Atunci incepusem sa merg si la teatru, mai ales la teatrul Mic, o urmaream pe Valeria Seciu in tot ce juca.. Ce vremuri, ce vremuri, cum ar spune, probabil prietenii nostri Moche si Mordeshai.
Da. Asta e din vremea când filmele nu se făceau pe bază de demo-target şi cu bizz-planul pe genunchi. Iar mersul la cinema era un ritual aparte.
Vă spuneam şi dincolo că, în ultima vreme mă las mai greu cumpărat de filmele de acum. Pomeneam de " The kite runner" . Apoi prietenul Vania mi-a amintit de marea cinematografie rusească ( sovietică) şi am început a tânji după "Ostrov", Tarkovsky, Mihalkov... deh.
Iar acum veniţi şi dumneavoastră să îmi amintiţi de "Şi caii..." ... "Deşertul roşu..." .... şi îmi dau seama cât de bogaţi eram cândva. Înainte de Rambo şi Titanic.
Gata, mă duc să revăd Andrei Rubliov.
Corina, teatrul e a doua mea dragoste, mă rog, era, dar de când cu "sincronismul", mi-a pierit pofta. Mă credeţi sau nu, am văzut "Maestrul şi Margareta" de vreo şapte ori, o perioadă Teatrul Mic fiind un soi de a doua casă. Am prieten un actor de acolo, şi n-am scăpat nimic, cu începere din 1973, când am dat examen la facultate . Un an am făcut armata la actuala Romavia, am fost TRist.Cum aveam, o să râdeţi, mult timp liber, de teama tâmpeniilor pe care le făceam, vinerea la prânz ne dădeau afară din cazarmă, am văzut cam tot ce merita: Lungul drum, Elisabeta, Leonce şi Lena, Să îmbrăcăm pe cei goi, Nebunele, Efectul razelor gamma(de atunci nu e vară să nu am crăiţe pe balcon!)Hamletul lui Caramitru, Richardul lui Iordache(de vreo trei ori!) Tache, Ianke şi Cadâr, Pisica, Menajeria, Nişte ţărani...
Anul trecut s-au împlinit 40 de ani de la festivalul folk de la San Francisco, Summer of Love. Şi asta mi-a adus aminte de un film pe care l-am tot văzut prin Bucureşti, în timpul armatei. Era, dacă l-aţi văzut, a meritat, "Fluturii sunt liberi". Coloana sonoră ne mergea la suflet!
Păi exact aşa am spune. De fapt aş spune "alte vremuri" ca într-un sketch genial de altă dată. Cu Bibanu şi Mişu Fotino. De Octavian Sava, cred... nu sunt sigur de asta.
Îl găsiţi aici. Alte vremuri...
http://www.youtube.com/watch?v=gkW32Q_5ljk
Trimiteți un comentariu