duminică, 5 iulie 2009

Despre dictatura de dezvoltare

Dictatura de dezvoltare este un termen generic pentru mai multe strategii care pot fi adoptate de ţările care vor să reducă decalajele de dezvoltare. Astfel de strategii au existat şi în democraţie, şi în totalitarism. Şi, oricât ar părea de ciudat, aveau multe elemente în comun. În fond, o dictatură de dezvoltare înseamnă centralizarea scopurilor şi mijloacelor.
Despre asta este vorba în România: despre dispersia dincolo de orice limită raţională a scopurilor şi mijloacelor. Fiecare, începând cu miniştrii şi terminând cu ultimul primar din ultima comună uitată de Dumnezeu pe cine ştie ce coclauri, are programul lui şi priorităţile lui. Aşa apar drumuri care nu duc nicăieri, cişmele care nu au racordul la o sursă de apă, în loc de locuri de parcare se schimbă bordurile, se încep autostrăzi fără să aibă finanţarea asigurată, etc, etc, etc.
Mai mult, introducând cota unică de impozitare, noi, românii, am spus lumii că nu avem NICIO prioritate. Multe ţări folosesc politicile fiscale pentru a încuraja dezvoltarea domeniilor economice pe care le consideră prioritare.
Aşa s-au dezvoltat francezii. Şi-au făcut socotelile lor, după înfrângerea suferită în faţa germanilor, în 1940. De aceea după război au venit cu programe clare de investiţii în domenii prioritare: aeronautică şi apoi spaţiu, energie nucleară, infrastructuri, locuinţe, agricultură, industria de apărare. Până la mijlocul anilor 90 au avut planuri cincinale şi un minister al planificării. I-au înjurat mulţi că sunt comunişti, etatişti sau naţionalişti. I-a durut fix undeva de gura lumii: şi-au văzut de ale lor, au creat "campioni naţionali" în diverse domenii, ca entităţi publice, i-au protejat până au fost capabili să facă faţă concurenţei, după care le-au deschis capitalul şi către sectorul privat. Aşa au făcut cu Concorde, Airbus, TGV, Ariane, Framatome, Renault, şi acum toţi se uită cu invidie la ei.
Noi ce-am făcut? În 1990 am început să distrugem toate structurile economice care ar fi putut rezista concurenţei, am deschis brusc piaţa internă, fără nicio protecţie pentru economia naţională, iar statul s-a retras peste noapte din economie.
Poate n-ar strica să privim mai bine la experienţa francezilor. Deşi acum apartenenţa la UE este un mare handicap pentru noi, pentru că nu se mai pot aplica reţetele "dictaturii de dezvoltare". Am pierdut o fereastră de oportunitate, până la aderare, de a reduce unele decalaje. De acum practic guvernul nu mai poate interveni pentru a dezvolta o ramură industrială sau alta. Motivul? Se deformează "concurenţa". De fapt, UE descurajează concurenţa făcută entităţilor economice din Occident, care nu au niciun interes să se bată cu cei din Est, şi în general, cu nimeni. Pentru că, aşa cum am mai spus, capitalismului NU-I PLACE CONCURENŢA!
Paradoxal, aderarea la UE înseamnă pentru noi adâncirea subdezvoltării, nu reducerea ei. Şi vom vedea asta la ieşirea din criză. Noi încă discutăm, printre Ridzi şi Udrea, printre Băsescu şi Geoană, printre dosarele de securitate şi scurgerile de la DNA, despre "măsuri anticriză". Care sunt inaplicabile, pentru că presupun voluntarism şi intervenţia statului. Adică fix ce ne este interzis de UE.
Există o cale, care, dacă vreţi, poate ţine loc de "dictatură de dezvoltare". Implicarea masivă a statului în generarea de proiecte pentru absorbţia fondurilor europene. Şi organizatoric, şi strategic, şi financiar. Dar cu guvernarea la plesneală, după ureche, n-o să facem nimic în continuare. Asta e!

Niciun comentariu: